Ludmila Ulitkaia - Imago

s-o ridic de jos pe bătrâna căzută. Vă bucurarăţi, nu?
Boris Ivanovici se refugie în spatele perdelei. Pe urmă, câteva zile desenă
pe ascuns scena cu „baia lebedelor albe“, cum o numi el.
Folosi ultimele rulouri de tapet lucrând la imaginea asta ciudată – îşi aminti
cum învăţaseră la Liceul de Artă Stroganov să deseneze nuduri, dar nimic din
ce lucra acum nu se potrivea cu haşurile cuminţi de atunci, supuse regulilor, cu
lupta dintre lumină şi umbră, cu tehnica de a stăpâni forma, ajutat de creionul
mânuit copilăreşte. Ieşeau nişte desene grozave, dar şi caraghioase.
După douăzeci de schiţe i se termină tapetul. Începu să se plictisească.
Tocmai atunci pică Nikolai Mihailovici însoţit de fiul său, să vadă ce se
întâmplă cu gospodăria lui. Îi aduse lui Boris Ivanovici o groază de bani de la
Ilia. Mai mulţi decât îşi închipuia el. De acasă primi salutări şi o scrisoare.
Plecară împreună la magazinul din satul vecin, aflat la şase kilometri.
Vânzătoarea Vera, cunoştinţa lui Nikolai Mihailovici, căruia ea îi făcea ochi
dulci, le vându o sticlă de vodcă scoasă de sub tejghea. Nikolai Mihailovici
avea două sticle de vodcă aduse de la Moscova, dar Boris Ivanovici nu scăpă
ocazia să cheltuiască din suma mare de bani primită. Evita să meargă la
magazin, se ferea să fie văzut de localnici: puteau foarte bine să-l denunţe pe
necunoscutul care umbla brambura prin locurile lor.
Puseră în două rucsacuri toată oferta săracă a magazinului: biscuiţi,
bomboane lipicioase, chilcă, ulei de post, arpacaş, o pungă de mazăre uscată,
marmeladă de vişine în calupuri, brânză topită, două pachete cu sare. Boris
Ivanovici tot căuta cu ochii prin rafturi ca să găsească mâncare adevărată. Vera
îl măsura din cap până-n picioare, să vadă dacă n-ar fi bun pentru ea. Aşa, în
totul, era tocmai bun, numai că el avea ochi pentru alimente, şi nu pentru
frumuseţea ei…
Nikolai Mihailovici îşi puse rucsacul în spinare, îşi scutură umerii ca să
echilibreze mai bine cumpărăturile, şi sticlele scoaseră un clinchet uşor,
plăcut.
— Aţi venit pentru mult timp? Ar fi bine să ne faceţi o vizită!
Vera îşi sprijini obrazul rotund în pumnul roşu, cum e culoarea sfeclei.
— Nu, Vera, mulţumesc, nu pot. Stau doar o zi. Nici măcar nu mi-am încălzit
casa, am adus doar lemnele, atât am făcut. Înnoptăm la Svistunova şi înapoi
acasă.
—Trimiteţi-l măcar pe prietenul dumneavoastră, gânguri Vera. Ne plictisim
de moarte noi, fetele. Stă de mult aici, nu-l cunoaşte nimeni…
Aha! Asta înseamnă că telefonul fără fir funcţionează în satele vecine, s-a