Ludmila Ulitkaia - Imago

crezut o vreme că garsoniera era cabinetul lui de lucru, că profesorul locuia
undeva în altă parte, într-o casă mai omenească. Pe urmă a dat cu ochii în
bucătărie de ceainicul din teracotă şi de cutia de lemn cu ceai chinezesc. Şi
mult mai târziu s-a lămurit că Iuri Andreievici cu costumul bine călcat şi cu
şalurile lui avea un regim strict, aproape ca în armată, că trăia ca un huhurez şi
că sub costumaţia lui de bal mascat se ascundea de fapt un ascet autentic.
Cum reuşea el să se ocupe de muzică trăind ca pustnicul în lumea vulgară şi
mizerabilă, în dezgustătorul şi periculosul malaxor sovietic? De necrezut, de
necrezut.
În acea primă seară, Sania începu să se pregătească pentru examenul de
admitere la Conservator, la secţia de muzicologie. Iuri Andreievici îl învăţă
meserie, aşa cum fierarul îşi învaţă ucenicul să bată cuiul dintr-o lovitură,
bucătarul îl învaţă să taie ceapa şi morcovul cu precizie milimetrică şi
chirurgul îl învaţă să facă incizia cu mână uşoară, artistic. Dar importantă nu
era explicaţia în sine – ce trebuie să dubleze ca să rezolve tonica acordului de
septimă dominantă, cum trebuie să cânte exact o modulaţie de triton, cum îşi
răspund registrele corespunzătoare vocilor extreme în „punctul intersecţiei
perfecte“… –, Kolosov îl învăţa cu aceeaşi plăcere pe care o simţea şi Sania
când primea învăţătura.
— Încă nu-ţi dai seama ce noroc ai cu mâna dumitale. Adevăratul muzician
nu e interpretul, ci compozitorul, teoreticianul. Şi mult mai mult teoreticianul.
Muzica e chintesenţă, concentrat de comunicare, e tot ce există dincolo de
urechile noastre, dincolo de ce percepem, dincolo de conştiinţa noastră. E
culmea platonismului, „ideile“ coborâte din ceruri în forma lor cea mai pură.
Pricepi?
Sania mai mult simţea decât pricepea. Îl suspecta pe profesor că prea
despica firu-n patru, îşi amintea cu ce bucurie îşi plimba degetele pe clape în
copilărie şi cum muzica se năştea chiar din degetele lui.
Sania trăia anul cel mai fericit din viaţa lui. Carapacea lumii vulgare şi
mizerabile crăpă, lăsând să năvălească aerul proaspăt. Singurul pe care îl
putea respira. Era la fel de zguduit ca acum zece ani, când pe elevii din clasa a
şasea îi uluise apariţia lui Viktor Iulievici, care împroşca versuri de cum intra
în clasă. Exista totuşi o diferenţă: pe Sania, adult fiind, îl durea amarnic
despărţirea pentru totdeauna de muzică; acum însă, după despărţire, o iubea şi
mai mult. Talentul, adormit undeva în adânc, se trezi după somnul de zece ani
şi explodă. Solfegiile destul de plictisitoare din copilărie se transformară întro
ştiinţă captivantă despre structura muzicii. Câţiva ani mai târziu, Sania avea