Ludmila Ulitkaia - Imago

Imago
Totul era ca înainte – cartierul, vecinii, podeaua crăpată pe culoar,
vânzătoarele de la brutărie şi pescărie, administratorul blocului. Dar parcă nu
trecuseră trei ani, ci treizeci. Miha avea mereu impresia că e de ajuns o
singură mişcare neatentă ca totul să se facă praf şi pulbere – casa, cartierul,
fetiţa, soţia, întreg oraşul şi luna aprilie atât de caldă şi de prietenoasă în anul
acela. Mergea temător prin cameră, prin apartament, prin cartier, fără să facă
deplasări inutile.
Primul drum l-a făcut la Anna Aleksandrovna. Pe urmă s-a dus la miliţie săi
ştampileze buletinul. Acolo i-au comunicat că trebuie să-şi găsească de lucru
în decurs de treizeci de zile.
A mers apoi la Biblioteca de Istorie, convins că nu-l vor lăsa să intre, dar i-
au spus că trebuie doar să-şi reînnoiască permisul expirat.
După câteva săptămâni, abia după moartea Annei Aleksandrovna, a trecut
pe la Ilia şi Olga. Vizitase rar apartamentul de pe strada Vorovski, o
combinaţie absurdă de asceză comunistă şi măreţie imperială rusească. Olia n-
o simpatiza pe Aliona, în schimb pe Miha îl adora.
Cum îl văzu, îl acoperi cu sărutări, apoi se repezi la frigider, scoase de
acolo pacheţele învelite în hârtie translucidă, cu pateuri, cu tartine garnisite cu
salată valahă, cu şuncă, cu scrumbii şi cu Dumnezeu ştie ce alte bunătăţi
minunate de la magazinul alimentar Praga, le aşeză pe farfuriile transparente
şi, ţuguindu-şi buzele cu un sărut de adio, plecă în fugă să lucreze la traducerea
care trebuia predată urgent, a doua zi de dimineaţă. Ilia scoase o sticlă de
coniac armenesc. De băut Miha aproape că nu putea să bea şi de mâncat mânca
puţin, aşteptându-se în orice clipă să-l apuce durerea de burtă.
Se aşezară faţă-n faţă, privindu-se ţintă în ochi. Ilia se ferea să vorbească
prea mult. Nu era un sentimental, dar în momentul acela simţea faţă de Miha
exact ce simţea din când în când faţă de copilul său bolnav mintal. Avea chiar
şi un nod în gât.
— Ai văzut aseară? întrebă Miha.
Ilia dădu din cap:
— Da. Toată Moscova a văzut. Era de aşteptat ceva de genul ăsta.
— Era de aşteptat? Nu mi-a trecut prin cap că o să afirme public aşa ceva…
— Chiar că a fost genial… remarcă Ilia.
Se încheiase în ajun procesul lui Cernopiatov şi al celor doi prieteni ai săi.