Ludmila Ulitkaia - Imago

Sofocika nu mai era. N-a mai fost patru ani şi ceva. S-a întors din Karaganda
la începutul anului 1954. Mai trecu un an până să se reîntâlnească. Unde se
întâlniră? E chiar de râs! La piaţa din Nahabino, dimineaţa devreme, în luna
iunie. Afanasi Mihailovici cumpăra ridichi şi morcovi. Aveau oaspeţi
duminică, Antonina Naumovna, cu o groază de treburi pe cap, uită să trimită
slujnica la piaţă. Afanasi Mihailovici se oferi să se ducă el, să fugă de acasă
duminică, să scape de vânzoleala din gospodărie. Plecă singur, fără şofer, cu
Pobeda personală.
Sofocika îl recunoscu prima şi se îndepărtă. Nu mai avea coada, se
dezumflase în totul, îşi acoperea faţa cu mâna, dar mâna era aceeaşi, mare, cu
gropiţe la fiecare deget. Nu mai avea ojă roşie pe unghii, erau puţin roz. El îi
recunoscu mâna. Cu ea îi mângâiase ani buni capul chel, ajungea o singură
mişcare ca să-i liniştească sufletul răvăşit şi neliniştit. Porni după ea şi o
ajunse:
— Sofia Markovna!
— Afanasi! zise ea astupându-şi gura cu mâna. Doamne!
Îi lipseau câţiva dinţi, dinţii ei albi ca zahărul.
— Te-au eliberat?
— De unsprezece luni, din iulie anul trecut.
— De ce n-ai dat un semn?
Nu putu să-i spună nici pe numele mic, nici să i se adreseze cu dumneata.
Sofocika făcu un gest cu mâna ei frumoasă şi dădu să plece singură, fără el.
Afanasi Mihailovici o prinse din urmă şi-i atinse umărul. Ea se opri şi izbucni
în plâns. El îşi scoase pălăria de paie şi începu să plângă. Nu mai era femeia
dinainte, era cu totul alta, dar, cât ai bate din palme, se contopiră într-una
singură – frumoasa maiestuoasă de altădată cu aceea de acum, slabă, urâţită,
dar oricum mai grozavă decât toate femeile din lume.
Locuia nu departe, în casa de vacanţă a surorii ei, Anna Markovna. El lăsă
maşina lângă piaţă şi porniră pe jos. Mergeau în tăcere, o vorbă nu scoteau, li
se pusese un nod în gât. Un singur gând avea el: oare ea ştia de semnătură? Ea
se opri înainte să ajungă acasă:
— Aici ne despărţim. Ei nu trebuie să te vadă. Asta-i bine şi pentru tine.
Ştii, fratele meu a fost executat.
„Înseamnă că ştie“, îşi zise el. O senzaţie de greaţă îi secă inima până-n
stomac. „Dar ce ştie ea? Poate crede că am semnat denunţul pentru fratele ei?“
Odată Sofia îi făcuse cunoştinţă cu Iosif, era un băiat vesel, lucra la teatrul
lui Mikhoels, scria şi scurte povestiri în ebraică. Se văzuseră de două ori. Dar