Ludmila Ulitkaia - Imago

strâns un întreg dosar pentru Sofocika: ce notă a luat la dictare, la ce muzeu s-a
dus duminica trecută.
Anii treceau, Sofocika a aflat despre admiterea fetei la Universitate, despre
faptul că s-a căsătorit prea devreme. De la bun început n-a fost de acord cu
căsătoria nereuşită a Oliei. Zicea mereu: nu, Olga noastră e mai sus de el în ce
priveşte inteligenţa, o să-şi găsească ea pe unul mai interesant, ţine minte ce-ţi
spun. A avut dreptate. În toate avea dreptate. Când au început necazurile cu
Olga, i-a dat un sfat bun: pensionează-te, Afanasi.
Singur nu lua el hotărârea asta, s-a pensionat, şi şi-a salvat sănătatea. După
pensionare, viaţa lui a luat-o pe un făgaş bun. Cât se poate de bun.
În fiecare lună, Afanasi Mihailovici o vizita pe Sofocika fără s-o anunţe.
Aşa era obiceiul. Ea îl aştepta întotdeauna, de la ora douăsprezece nu mai
ieşea din casă. Păstra în congelator carne tocată pentru clătite. Pregătea repede
coca, prăjea dintr-o singură mişcare clătitele subţirele ca foaia de hârtie,
împăturea două cu carne şi una cu brânză de vaci. La cele cu carne se potrivea
un păhărel de vodcă cu cimbrişor, şi la brânza de vaci mergea un ceai.
Mâncarea pregătită de ea era puţin dulce – şi carnea, şi peştele. Dulceaţa asta
parcă nu venea de la zahăr, ci de la ea însăşi, aşa cum venea şi mirosul
trupului ei, impregnat în haine şi aşternuturi.
Pe 20 martie generalul şi-a vizitat prietena pentru ultima oară, fără ca el să
bănuiască ceva. Ştia doar că nu se împlinise luna de când fusese la ea,
trecuseră doar două săptămâni şi puţin peste, dar l-a apucat dorul mai devreme
şi a alergat glonţ. Autobuzul a venit la timp, trenul nu i-a jucat nici o festă. A
ajuns la gara Riga la 9.50, conform orarului. La ţară era linişte şi pace, în
schimb în piaţă o furtună de zăpadă făcea prăpăd. În vreme ce cumpăra flori,
un buchet de mimoze, furtuna s-a potolit şi s-a arătat soarele jucăuş. Generalul
s-a urcat în autobuz. Totul era în regulă, dar el se simţea tulburat, nu ştia de ce.
Dacă nu era acasă? Nu se ştie niciodată – poate s-a dus la doctor sau după
cumpărături. Şi-a pipăit cheia în buzunar. Pentru orice eventualitate, Sofocika
îi dăduse demult cheia de la cameră. Asta nu avea nici un sens, fiindcă uşa de
la intrare nu avea cheie. El nu putea intra în casă, uşa era închisă doar cu un
zăvor solid.
Când s-a apropiat de locuinţa ei, furtuna de zăpadă a început iar să-şi facă
de cap. A zărit lume adunată în faţa casei, un autobuz şi câteva camionete. Dar
toate astea nu aveau legătură cu el. Urcă pe scara de serviciu, bătu în perete şi
se postă în faţa uşii aşteptând să se mişte zăvorul dintr-o clipă într-alta. A
aşteptat o vreme, dar uşa nu s-a deschis. A mai bătut o dată – trebuia s-o