Ludmila Ulitkaia - Imago

Satul aflat în nordul Rusiei o dusese rău dintotdeauna, iar după război
sărăcise de tot, munceau numai femeile şi copiii. Din cei treizeci de bărbaţi
plecaţi pe front, se întorseseră numai doi, unul fără picioare, celălalt, bolnav
de tuberculoză, murise după un an. Copiii, micuţii ţărani şcolari, începuseră să
muncească de la o vârstă fragedă, li se furase copilăria.
De fapt, dacă stăm să socotim, lor le fusese furată copilăria, altora tinereţea,
altora libertatea. Lui Viktor Iulievici i se furase o nimica toată – aspirantura.
După trei ani de semideportare – locurile erau aceleaşi de pe vremea
ţarilor, acolo îi trimiteau pe tinerii isteţi ca el şi cu simţul demnităţii – şi după
ce i-a scos la liman pe elevii din clasa a şaptea, Viktor Iulievici s-a întors la
Moscova, la mama lui, în pasajul Bolşevicilor, în casa cu cavalerul din nişa de
la intrare.
Printr-un miracol, prima propunere să predea literatura a venit de la o
şcoală aflată la zece minute de casă, aproape de Biblioteca de Istorie, care-l
atrăgea pe profesorul topit după cultura livrescă mai mult decât teatrele şi
muzeele capitalei.
A încercat să reînnoiască legăturile din Universitate, să ia contact cu unele
persoane. S-a întâlnit cu Lena Kurtzer, care făcuse războiul ca traducătoare
pentru armată, dar n-a reuşit să aibă o discuţie sinceră cu ea. A mai găsit două
colege de an, dar nici de data asta întâlnirea n-a dus la nimic bun. Era vremea
tăcerii, nimeni nu era dispus să vorbească deschis, fără ascunzişuri. Li s-a
dezlegat limba câţiva ani mai târziu. Dintre cei trei colegi de facultate, unul
era activist de partid, al doilea preda la o şcoală. Relaţia cu ei se limita la un
pahar de băutură, după care îi lua cu sfârşeală. Al treilea, Stas Komarniţki, nu
mai putea fi contactat: se afla în lagăr, fie intrase în vreun bucluc, fie pur şi
simplu îl luase gura pe dinainte. Singurul dintre prieteni cu care era fericit să
se vadă se numea Mişka Kolesnik, un fost vecin din cartier. Formau o pereche
de tot hazul, o păţiseră în timpul războiului: Mişa rămăsese fără un picior,
Viktor fără o mână. Îşi spuneau: „trei mâini, trei picioare“.
Între timp, Mişa devenise biolog şi se însurase cu o fată drăguţă, tot din
cartierul lor, dar ceva mai tânără.
Era doctoriţă, lucra la spitalul orăşenesc şi ţinea mult să-l însoare pe Viktor.
Tot insista să-i vâre pe gât pe una din cele două colege ale ei nemăritate.
Viktor însă nu avea de gând să se însoare. Întors de la Kalinovo, îi căzuseră cu
tronc două frumuşele – pe una o cunoscuse la bibliotecă, cealaltă tăbărâse pe
el la muzeul unde îşi dusese elevii. Mişa glumea pe seama lui: „Ai noroc,
Vika, fetele se lipesc de tine câte două deodată, dacă ar fi numai una, cu