Ludmila Ulitkaia - Imago

descoperea straturi noi.
O vastă cultură se sprijinea pe un procedeu care ducea romanul în zona
sentimentalismului. Era vorba de însemnările unui călător rus. Autorul apărut
peste noapte începea cu Radişcev şi Griboedov şi se îndrepta Dumnezeu ştie
încotro – ba spre Dostoievski şi Blok, ba scormonea în adâncul limbii
populare, necizelată şi pură, care nu putea fi falsificată. Textul era plin de
citate – născocite, autentice, aduse din condei, pândite de ridicol. În roman
stăteau alături parodia şi mistificarea, suferinţa trăită intens şi talentul autentic.
Pierre a scris un articol lung şi l-a trimis la o revistă de specialitate, unde i-
a fost refuzat. Nimeni nu-l cunoştea pe autor, şi articolul i s-a părut
redactorului prea îndrăzneţ.
Pierre se simţi de-a dreptul jignit şi se îmbătă criţă. Şi beat cum era, se
apucă să-şi sune prietenii moscoviţi. Nu-i găsi pe Ilia şi pe Miha, dar îl găsi
acasă pe Sania. Acesta îi povesti despre nenorocirea cu moartea lui Miha. Şi
mai adăugă câteva fraze încurcate, că viaţa nu mai are sens, şi ce sens să mai
aibă când cei mai buni şi cei mai dragi se duc, şi că sensul însuşi nu are
sens…
Trezit brusc din ameţeală, Pierre îi spuse lui Sania că o să caute o soluţie
pentru el. Ceva constructiv. Că a cheltuit pe telefon salariul pe două săptămâni.
Şi că trebuie să bea neapărat ce mai rămăsese din sticlă. Şi că aşteaptă
telefonul prietenului său, Evgheni…
Sania uită imediat de convorbire, de parcă se îmbătase el, şi nu Pierre. Era
copleşit de tristeţe, arăta ca moleşit de febră. Nu făcea decât să stea lungit pe
divanul Niutei, să fixeze fără să vadă, cu privirea complet absentă, tapiţeria
pernei uzate, captând un fel de unde reflectate ale ţesăturii multicolore –
albastru, galben deschis, mov – care nu aveau nimic de-a face cu desenele
propriu-zise: un coş de flori, un buchet şi o panglică ondulată ca o serpentină.
Când ieşise ultima oară din casă? La înmormântarea Niutei? La biserică, la
parastasul de patruzeci de zile? Da, Miha fusese la biserică, stătuseră unul
lângă altul, Miha plânsese, în schimb el nu fusese în stare să plângă. Fiindcă nu
mai avea puterea să reacţioneze, nu mai percepea nimic în afară de sentimentul
că tot ce-l înconjura îi era îngrozitor de străin. Da, mai întâi Niuta, apoi Miha.
Rămăsese mama, pe care făcea eforturi s-o recunoască de fiecare dată. Mai
degrabă ghicea că este chiar ea. Dimineaţa, înainte să plece la serviciu,
Nadejda Borisovna, brunetă, cu părul vopsit, se apropia de Sania temătoare,
drăgăstoasă, şi-i aducea sandviciul cu brânză şi ceaiul. Seara îi aducea o
farfurie de supă.