untitled

— Cred că cineva vrea să îți vorbească între patru ochi, am spus. Vă las.
Bandajele de pe umăr pot fi scoase mâine. Te voi căuta eu atunci.
— Da. Mulțumesc din nou.
Mi-a strâns mâna ușor la despărțire. Am ieșit, privind-o curios pe fată în
timp ce treceam pe lângă ea. De aproape, era chiar mai drăguță, cu ochii
albaștri blânzi și tenul ca petala de trandafir. Strălucea când îl privea pe
Jamie. Am părăsit curtea întrebându-mă dacă gestul lui cavaleresc fusese
atât de altruist precum crezusem eu.
•
În dimineața următoare, trezită la ivirea zorilor de ciripitul păsărilor de
afară și al oamenilor dinăuntru, m-am îmbrăcat și mi-am găsit drumul prin
coridoarele răcoroase până în sala mare, care devenise din nou sală de
mese. Cazane enorme de porridge se găseau din loc în loc, împreună cu turte
coapte pe vatră și unse cu melasă. Mirosul de mâncare aburindă era
suficient de puternic încât să te doboare. Încă mă simțeam amețită și
dezorientată, însă micul dejun mi-a dat puteri să explorez nițel.
Găsind-o pe doamna FitzGibbons băgată până la coatele ei dolofane în
aluat înfăinat, am anunțat-o că trebuie să îl găsesc pe Jamie, pentru a-i
scoate bandajele și a vedea cum se vindecă rana de muschetă. Ea și-a chemat
unul din ajutoarele ei minuscule, fluturându-și palma mare și albă.
— Alec cel Mic, dă fuga și găsește-l pe Jamie, noul îngrijitor de cai. Spune-i
să vină cu tine să îi panseze doamna Beauchamp umărul. Noi suntem în
grădina de ierburi.
O pocnitură din degete l-a trimis pe băiat valvârtej afară să îl caute pe
pacientul meu.
Dând aluatul unei slujnice să îl frământe mai departe, doamna
FitzGibbons și-a spălat mâinile și s-a întors către mine.
— O să mai dureze o vreme până vin. N-ai vrea să aruncăm o privire prin
grădina cu ierburi? Mi se pare că ai oarece cunoștințe despre plante și, dacă
te bate gândul, ai putea să dai o mână de ajutor acolo când ai timp liber.
Grădina de ierburi, fiind un depozitar important de leacuri și arome, era
cuibărită într-o curte interioară, suficient de largă încât să permită soarelui
să pătrundă, însă adăpostită de vânturile de primăvară. Și avea propriul
izvor. Tufe de rozmarin mărgineau grădina la apus, cele de mușețel la
miazăzi, și un șir de amarant marca granița de miazănoapte, în timp ce zidul
castelului forma latura de răsărit, o pavăză suplimentară împotriva
vânturilor atotstăpânitoare. Am identificat corect țepușele verzi ale
șofranului care înflorea mai târziu și măcrișul franțuzesc cu frunzele
catifelate țâșnind din pământul gras și negru. Doamna FitzGibbons mi-a
104