untitled

Ochii albaștri fulgerau ochii albaștri, scăpărând scântei în toate părțile.
Înghițind cu greu insultele, Jamie se lupta să găsească un răspuns rațional.
Pe urmă a părut să fi ajuns la o hotărâre. A ridicat din umeri, acceptând
decizia luată.
— Prea bine, atunci, îmi pare rău, a spus el. M-am înșelat și îmi cer
iertare.
Au rămas amândoi privindu-se multă vreme, dar dacă el aștepta din
partea ei să își ceară iertare pentru ceva, s-a înșelat. Ea l-a examinat atentă,
mușcându-și buza, însă a rămas tăcută. În cele din urmă, Jamie și-a pierdut
răbdarea.
— Am spus că îmi pare rău! Ce mai vrei de la mine? a întrebat el. Vrei să
îngenunchez în fața ta? Că o s-o fac, dacă trebuie, dar spune-mi.
— Nu, a răspuns ea după o vreme. Nu o să te așez în genunchi în propria
ta casă. Dar ridică-te în picioare.
Jamie s-a conformat și ea a așezat copilul pe sofa și a traversat camera
până a ajuns în fața lui.
— Scoate-ți cămașa, a poruncit ea.
— Nu!
Ea i-a smucit poalele cămășii din kilt și a întins mâna spre nasturi.
Neputând să îi țină piept, Jamie avea de ales între a-și scoate singur cămașa
sau a fi dezbrăcat cu forța. Păstrându-și câtă demnitate mai putea, s-a dat în
spate și, cu buzele strânse, și-a scos cămașa.
Jenny a pășit în spatele lui și l-a privit cu atenție, chipul ei afișând aceeași
expresie golită cu grijă de orice sentiment pe care o observasem și la Jamie
atunci când voia să-și ascundă o emoție puternică. A încuviințat din cap, ca și
cum i s-ar fi confirmat o bănuială veche.
— Hmmm… dacă ai fost gură spartă, Jamie, se pare că ai plătit pentru
asta.
Și-a așezat palma ușor pe spatele lui, acoperind cicatricile cele mai urâte.
— După cum arată, te-a durut.
— M-a durut.
— Ai plâns?
Pumnii lui Jamie s-au strâns involuntar pe lângă trup.
— Da!
Jenny a venit din nou în fața lui, cu bărbia ascuțită ridicată, cu ochii oblici
larg deschiși și strălucitori.
— Și eu am plâns, a spus ea blând. În fiecare zi de când te-au luat.
Chipurile cu pomeții lați erau din nou oglindă unul celuilalt, însă expresia
pe care o purtau era atât de copleșitoare încât eu și Ian ne-am ridicat și am
pășit în tăcere prin ușa bucătăriei, lăsându-i singuri. Când ușa s-a închis în
505