untitled

cotidianul meu, fără vreun rău făcut lui sau mie sau lui Frank. Și acum. Acum
fusesem obligată să cedez. Și doar Dumnezeu știa ce rău fusese făcut de
această faptă. Dar nu mai exista cale de întoarcere.
Era relaxat, dormind pe burtă. Soarele strălucea în coama de păr roșcat și
aprindea firele minuscule și subțiri care îi creșteau de-a lungul coloanei
vertebrale, coborând până jos la puful auriu-roșcat care îi acoperea fesele și
coapsele și pătrundea până la desișul de bucle scurte și moi care se vedeau
puțin între picioarele depărtate.
M-am ridicat, admirându-i picioarele lungi și linia dreaptă a mușchilor
care îmbrăcau coapsa de la șold până la genunchi și pe cea care cobora de la
genunchi până la talpa lungă și elegantă. Tălpile îi erau fine și roz, ușor
tăbăcite de la mersul desculț.
Mă mâncau degetele, aș fi vrut să îi mângâi conturul urechii mici și fine și
unghiul colțuros al bărbiei. Păi, mi-am spus, zarurile au fost aruncate, iar
vremea timidității „a trecut demult.” Nimic din ce făceam acum nu putea
face lucrurile mai dificile, pentru niciunul dintre noi. Am întins mâna și l-am
atins ușor.
Dormea superficial. Cu o iuțeală care m-a făcut să sar speriată, s-a întors
cu fața în sus, sprijinit în coate, parcă gata să se ridice în picioare. Dând cu
ochii de mine, s-a relaxat, zâmbind.
— Doamnă, m-ați prins într-o postură vulnerabilă.
A făcut o plecăciune foarte elaborată pentru un om întins cât era de lung
pe un petic de ferigi, înveșmântat doar în petele pistruiate de soare. Am
început să râd. Zâmbetul a rămas pe chipul lui, dar s-a schimbat în timp ce
mă privea, goală în ferigi. Glasul i-a devenit deodată răgușit:
— De fapt, doamnă, sunt la mila dumneavoastră.
— Adevărat? am spus, moale.
Nu a făcut nicio mișcare când eu am întins din nou brațul și l-am
mângâiat leneș pe obraz și pe gât, peste curbura sclipitoare a umărului și
mai jos. Nu s-a mișcat, dar a închis ochii.
— Doamne Dumnezeule sfânt.
A tras scurt aer în piept.
— Nu-ți face griji, i-am răspuns. Voi avea milă.
— Mulțumescu-ți, Doamne, pentru îndurare.
— Nu te mișca.
Degetele lui s-au înfipt adânc în pământul sfărâmicios, dar s-a supus.
— Te rog, a spus el după o vreme.
Ridicându-mi privirea, am văzut că acum deschisese ochii.
— Nu, am spus, savurând momentul.
El a închis din nou ochii.
264