untitled

Casa familiei Duncan se înălța falnică în piața satului, așa cum se cuvenea
reședinței procuratorului fiscal. Aceasta era o chestiune deopotrivă de
conveniență, dar și de statut social; piața putea fi utilizată pentru acele
probleme juridice care, datorită interesului public sau din necesitate legală,
depășeau limitele înguste ale biroului lui Arthur Duncan. Și era, după cum
mi-a explicat Dougal, aproape de stâlpul infamiei, o construcție grosolană
din lemn care se înălța pe un piedestal mic din piatră din centrul pieței,
alături de un par din lemn folosit – cu economie – drept stâlp de biciuit,
arminden, pavilion pentru drapel și pripon pentru cai, în funcție de
necesitate.
Zgomotul de afară era acum mult mai puternic și totodată mai
dezordonat decât părea potrivit pentru niște oameni care se întorceau
cuminți de la biserică la casele lor. Geilie a pus enervată deoparte borcanele
și a deschis repede fereastra pentru a vedea ce cauzase acest vacarm.
Venind lângă ea, am văzut o mulțime de oameni îmbrăcați în ținută de
mers la biserică, cu rochii, robe, mantouri și bonete, conduși de figura
bondoacă a părintelui Bain, preotul care slujea atât în sat, cât și la castel.
Prelatul ținea lângă el un băiat, care trebuie să fi avut în jur de doisprezece
ani, ai cărui pantaloni zdrențăroși și cămașă murdară arătau că era ucenic la
tăbăcărie. Preotul îl ținea de ceafă, strânsoare oarecum dificil de menținut
din cauza faptului că băiatul era nițel mai înalt decât amenințătorul părinte.
Gloata venea la mică distanță în urma celor doi, făcând comentarii
dezaprobatoare precum un nor de tunete în urma unui fulger.
În timp ce priveam de la fereastra de sus, părintele Bain și băiatul au
dispărut sub noi, în casă. Mulțimea a rămas afară, murmurând și
înghiontindu-se. Câteva suflete mai îndrăznețe s-au prins de ramele
ferestrelor și s-au săltat, încercând să arunce o privire înăuntru.
Geilie a închis fereastra trântind-o, curmând murmurul anticipativ de
dedesubt.
— Probabil a furat ceva, a spus ea laconic, întorcându-se la masa cu
ierburi. Băieții de la tăbăcărie fac asta destul de des.
— Ce se va întâmpla cu el? am întrebat, curioasă.
Ea a ridicat din umeri, sfărâmând rozmarin uscat între degete și
punându-l înapoi în mojar.
— Depinde dacă Arthur a avut arsuri la stomac în dimineața asta,
presupun. Dacă i-a priit micul dejun, băiatul ar putea scăpa doar cu câteva
lovituri de bici. Dar dacă este constipat sau umflat, a spus ea strâmbându-se
dezgustată, probabil că băiatul își va pierde o ureche sau o mână.
Eram îngrozită, însă nu îndrăzneam să intervin direct în această
chestiune. Eram o străină și, mai rău, o englezoaică, și în timp ce mă
146