untitled

lespezile de piatră, arcuindu-și spatele și scoțând grohăituri de parcă s-ar fi
înecat cu ceva.
Ridicând capul, ochii verzi ai lui Geilie au cercetat speriați mulțimea, ca și
cum căuta pe cineva. Presupunând că eu eram cea pe care o voia, am luat
calea cea mai simplă, lăsându-mă sub masă și târându-mă până la ea.
Ajungând lângă Geilie, am apucat capul soțului ei între mâini și am
încercat să îi descleștez maxilarele. M-am gândit, după sunetele pe care le
scotea, că poate se înecase cu o bucată de carne, care rămăseseră în gât.
Fălcile îi erau rigide și încleștate, buzele vinete și pătate cu spumă care nu
părea să se potrivească cu ipoteza înecului. Însă de înecat se îneca; pieptul
rotofei se ridica disperat, încercând în zadar să inhaleze aer.
— Repede, întoarceți-l pe o parte, am spus.
Câteva brațe s-au întins imediat în ajutor și trupul convulsionat a fost iute
întors, cu spatele larg înveșmântat în serj negru spre mine. Mi-am înfipt cu
putere podul palmei între omoplații lui, lovindu-l puternic de câteva ori cu o
bufnitură înfundată. Spatele masiv s-a zguduit puțin sub lovituri, însă nu am
observat tresărirea care de obicei acompaniază eliberarea subită a căilor
respiratorii.
Am apucat un umăr grăsun și l-am întors din nou pe spate. Geilie s-a
aplecat mai aproape peste chipul împietrit, strigându-i numele, masându-i
gâtul marmorat. Ochii i se rostogoleau acum în orbite și călcâiele agitate au
început să își slăbească bătaia. Mâinile, chircite în agonie, s-au deschis
deodată larg, pocnindu-l pe un privitor aplecat asupra lui peste față.
Bolboroselile au încetat deodată și trupul voinic s-a lăsat moale, zăcând
lipsit de viață, precum un sac de orz pe lespezile de piatră. I-am căutat
frenetic pulsul la una din încheieturile inerte, băgând de seamă cu o
jumătate de ochi că Geilie făcea același lucru, trăgând de obrajii rotunzi, rași,
și presându-și degetele adânc în carnea de sub unghiul fălcii, căutând
carotida.
Ambele căutări au fost fără izbândă. Inima lui Arthur Duncan, obosită
deja după atâția ani în care fusese nevoită să pompeze sânge prin trupul
masiv, renunțase la luptă.
Am încercat toate tehnicile de resuscitare pe care le aveam la îndemână,
oricât de inutile știam că sunt acum: ridicarea brațelor, masarea pieptului,
chiar și respirația gură la gură, oricât de repulsiv ar fi fost, toate în zadar.
Arthur Duncan era mort precum lespezile pe care zăcea.
M-am îndreptat de spate obosită și m-am dat deoparte, când părintele
Bain, aruncându-mi o privire ucigătoare, a căzut în genunchi lângă
perceptor și a început în grabă să rostească rugăciunile pentru morți. Mă
dureau spatele și brațele și obrajii îmi erau ciudat de amorțiți. Murmurul din
438