untitled

Buzele îmi erau prea amorțite să pot vorbi, însă expresia chipului meu
trebuie să fi fost ușor de înțeles, ca de obicei.
— Claire, a spus el, timpul tău e de cealaltă parte a… lucrului aceluia. Ai
un loc al tău, o casă. Lucruri cu care ești obișnuită. Și… și Frank.
— Da, am spus, acolo e Frank.
Jamie m-a prins de umeri, trăgându-mă în picioare și scuturându-mă ușor
ca să îl ascult.
— Nu e nimic bun pentru tine pe partea asta, Claire! Nimic în afară de
violență și primejdie. Du-te!
M-a împins încetișor, întorcându-mă spre cercul de pietre. M-am întors cu
fața spre el, apucându-i mâinile.
— Chiar nu e nimic bun pentru mine aici, Jamie?
M-am uitat în ochii lui, împiedicându-l să își mute privirea de la mine.
S-a desprins blând din strânsoarea mea fără să îmi răspundă și s-a dat
înapoi, deodată o apariție din alte timpuri, văzută în relief pe fundalul
dealurilor încețoșate, viața din chipul său o iluzie a pietrei care îl umbrea, ca
și cum ar fi fost presat între staturi de vopsea, o amintire a artistului despre
locuri uitate și pasiuni preschimbate în pulbere. M-am uitat în ochii lui, în
care se împleteau durerea și dorul, și a redevenit viu, real și imediat, iubit,
soț, om în carne și oase.
Agonia în care mă zbăteam trebuie să fi fost reflectată de chipul meu, căci
a șovăit, apoi s-a întors spre soare-răsare și a făcut semn cu mâna spre vale.
— Vezi în spatele pâlcului mic de stejari de acolo? Pe la jumătate.
Am văzut pâlcul și am văzut locul spre care arăta, o colibă de fermier pe
jumătate dărâmată, abandonată pe dealul bântuit.
— O să cobor în casa aceea și o să stau acolo până la lăsarea serii. Ca să
mă asigur – să fiu sigur că ești bine.
M-a privit, dar nu a făcut nicio încercare de a mă atinge. A închis ochii, ca
și cum i-ar fi fost prea greu să mă privească.
— Adio, a spus el și s-a întors.
L-am privit amorțită și pe urmă mi-am amintit. Trebuia să îi spun ceva. L-
am strigat.
— Jamie!
S-a oprit și a rămas nemișcat o clipă, luptându-se să își stăpânească
expresia. Era palid și încrâncenat, buzele îi erau albe când s-a întors spre
mine.
— Da?
— Mai e ceva… adică trebuie să îți spun ceva înainte să… plec.
A închis ochii pentru o clipă, de parcă s-ar fi legănat, dar putea fi doar
vântul care i se învolbura prin pliurile kiltului.
480