untitled

din geantă, având grijă să arate că nu avea decât un pumn de bănuți.
Împărțindu-i în semn de mulțumire pentru cină, ne-am luat tălpășița, urmați
de exclamații de drum bun, mulțumiri și toate cele bune… sau cel puțin asta
am presupus eu că erau.
E foarte posibil să ne fi promis de fapt că ne vor urmări și ne vor tăia
beregatele, iar Murtagh s-a purtat ca și cum chiar asta ne-ar fi strigat țiganii
veseli, galopând spre o răscruce de drumuri aflată la trei kilometri
depărtare, părăsind drumul, tăind-o prin pădure pentru un ocol foarte larg
înainte de a ieși din nou la potecă.
Murtagh a aruncat priviri înainte și înapoi pe drum, pustiu în amurgul
palid, îmbibat cu apă.
— Chiar crezi că au plecat pe urmele noastre? am întrebat curioasă.
— Nu știu, dar din moment ce ei erau doisprezece și noi nu suntem decât
doi, m-am gândit că cel mai bine ar fi să acționez ca și cum asta ar fi făcut.
Părea un raționament destul de logic și l-am urmat fără alte întrebări prin
alte câteva manevre evazive, ajungând în cele din urmă în Rossmoor, unde
am găsit adăpost într-un hambar.
A doua zi a căzut prima zăpadă. Nu era decât un strat subțire, suficient
încât să pudreze pământul cu puțin alb, precum făina pe podeaua morii, însă
m-a îngrijorat. Nu voiam să mă gândesc la Jamie, singur și lipsit de adăpost
în sălbăticie, înfruntând furtunile iernii îmbrăcat doar în cămașa și tartanul
pe care le purta când fusese capturat de Gardă.
Două zile mai târziu, mesagerul a sosit.
•
Soarele sclipea palid deasupra orizontului, însă seara deja căzuse între
pereții stâncoși ai văilor. Umbrele erau atât de adânci pe sub copacii lipsiți
de frunze, încât poteca – dacă era una – era aproape invizibilă. De teamă să
nu pierd mesagerul în întunericul care se strângea în jurul nostru, pășeam
atât de aproape în urma lui, încât o dată sau de două ori am călcat peste
poala mantiei sale care cădea până la pământ. În cele din urmă, cu un
mormăit nervos, s-a întors și m-a împins înaintea lui, conducându-mă prin
semiîntunericul amurgului cu o mână grea așezată pe umăr.
Aveam senzația că mersesem multă vreme. Pierdusem de mult socoteala
cotiturilor pe care le făcusem în mijlocul bolovanilor uriași și al crengilor
uscate ale lăstarilor. Nu puteam decât să sper că Murtagh era undeva în
spatele meu, încât să ne audă, dacă nu să ne și vadă. Bărbatul care venise în
cârciumă să mă ia, un țigan între două vârste care nu vorbea deloc engleza,
refuzase categoric să mai ia pe altcineva, gesticulând întâi spre Murtagh,
apoi spre pământ, pentru a ne da de înțeles că el trebuia să rămână acolo.
581