untitled

107
Odihna probabil îi făcuse bine; vânătăile de la bătaia încasată ieri erau
închise la culoare, însă pielea în jurul lor avea o culoare sănătoasă și cu
siguranță avea o poftă de mâncare zdravănă.
L-am urmărit terminând de mâncat, culegând ordonat firimiturile căzute
pe cămașă cu un deget înmuiat pe limbă și băgându-le grijuliu în gură.
— Ai o poftă de mâncare sănătoasă, am spus, râzând. Cred că, dacă n-ai
mai găsi mâncare, ai înfuleca și iarbă.
— Am mâncat iarbă, a răspuns el cât se poate de serios. Nu are gust rău,
dar nu te prea saturi cu ea.
Am rămas cu gura căscată, dar pe urmă m-am gândit că își bate probabil
joc de mine.
— Când? am întrebat.
— Într-o iarnă, nu asta care a trecut, cea dinainte. Trăiam greu – în
pădure – cu… un grup de flăcăi, făcând incursiuni peste graniță. Nu
avusesem prea mult noroc în ultima săptămână și mai bine, și nu ne mai
rămăsese nimic de mâncare. Mai luam câte puțin porridge din când în când
de la casa vreunui arendaș, dar oamenii ăia erau atât de săraci, încât rar
aveau ceva să dea altora. Întotdeauna omenesc pe câte un sărman dacă are
nevoie, e drept, dar douăzeci de sărmani e cam mult, chiar și pentru
ospitalitatea muntenilor.
Deodată a zâmbit cu gura până la urechi.
— Ai auzit vreodată… păi, nu, n-aveai de unde. Voiam să întreb dacă ai
auzit rugăciunea pe care o spun fermierii săraci.
— Nu. Ce spun?
Și-a dat părul din ochi și a început să recite:
Fuga, fuga în jurul mesei
Să ne umplem burțile,
Cât mai mult, poch nane,
Fuga, fuga. Amin.
— Pooch nane? am întrebat, amuzată.
El și-a bătut geanta de la centură.
— Pune-l în burtă, nu îl tășulcă, mi-a explicat el.
A întins mâna după un fir lung de iarbă și l-a tras ușor din teacă. L-a
învârtit ușor între palme, făcându-i boabele grele să zboare de pe tulpină.
— Atunci era în miezul iernii, dar vremea era blândă, spre norocul nostru,
altfel n-am fi rezistat. Vânam iepuri – îi mâncam cruzi câteodată, ca să nu
aprindem focul – și uneori căprioare, dar au fost și zile în care nu găseam
vânat, despre zilele alea vorbesc.