untitled

— Tot ce ți-am povestit vreodată despre mine este adevărat, am spus,
dând din cap nebunește, parcă încercând să mă asigur pe mine însămi.
Absolut totul. Nu am nicio rudă, nicio istorie, pentru că încă nu m-am născut.
Știi când m-am născut eu? am întrebat ridicându-mi privirea.
Știam că părul îmi era ciufulit și privirea neclintită, însă nu îmi păsa.
— Pe 20 octombrie în anul de grație o mie nouă sute optsprezece. Mă
auzi? am întrebat, căci Jamie clipea spre mine fără să facă un gest, ca și cum
nu ar fi auzit un singur cuvânt din ce spuneam. Am zis o mie nouă sute
optsprezece. Aproape două sute de ani de acum încolo. Mă auzi?
Strigam acum și el a încuviințat din cap încet.
— Te aud, a răspuns șoptit.
— Da, auzi! am răcnit. Și crezi că sunt nebună de legat. Nu-i așa?
Recunoaște! Asta crezi. Trebuie să crezi asta, pentru că nu există altă cale de
a-ți spune ce caut eu aici. Nu mă poți crede, nu poți îndrăzni să mă crezi. Ah,
Jamie…
Îmi simțeam chipul schimonosindu-se de plâns.
Îmi petrecusem tot acest timp încercând să ascund adevărul, realizând că
nu îl voi putea spune nimănui și acum îmi dădeam seama că îi puteam spune
lui Jamie, iubitul meu soț, în care aveam încredere mai presus de oricine și el
nu mă credea… nu mă putea crede.
— Din pietrele… din dealul zânelor. Din cercul de pietre. Din pietrele lui
Merlin. Pe acolo am venit.
Abia răsuflăm, pe jumătate înecată în plâns, devenind tot mai incoerentă
cu fiecare secundă.
— Odată ca niciodată, dar în realitate sunt două sute de ani. Întotdeauna
sunt două sute de ani în povești… Dar în povești oamenii se întorc. Eu nu m-
am putut întoarce.
M-am răsucit, împiedicându-mă, bâjbâind după suport. M-am lăsat să cad
pe o piatră, cu umerii lăsați, și mi-am prins capul în mâini. Peste pădure s-a
lăsat o tăcere adâncă. A durat suficient de mult timp, pentru ca păsărelele
nopții să își recapete curajul și să-și reînceapă cântecul, chemându-se una pe
cealaltă cu un ciripit ascuțit în timp ce se repezeau să prindă ultimele
insecte ale verii.
Am înălțat în cele din urmă privirea, gândind că poate se ridicase pur și
simplu și plecase, copleșit de revelațiile mele. Însă era încă acolo, încă
așezat, cu palmele pe genunchi, capul aplecat, parcă pe gânduri.
Firele fine de păr de pe brațe îi străluceau țepene ca sârmele de cupru în
lumina focului și mi-am dat seama că stăteau ridicate, precum blana unui
câine. Îi era teamă de mine.
473