untitled

— Ah! Ă-ă, da… a răspuns ea precaut, trăgându-se ușor mai într-o parte.
Am încercat să încep o conversație prietenoasă cu ea, dar de fiecare dată
îmi răspundea monosilabic, îmbujorându-se și tresărind când vorbeam spre
ea, așa încât am renunțat după un timp, atenția fiindu-mi atrasă de scena din
capătul încăperii.
După ce își acordase mulțumitor harpa, Gwyllyn scosese din veston trei
fluiere din lemn de mărimi diferite pe care le-a așezat pe o măsuță scundă, la
îndemână.
Atunci am observat că Laoghaire nu împărtășea interesul meu față de
bard și instrumentele lui. Se încordase ușor și trăgea cu ochiul peste umărul
meu spre arcada de jos, retrăgându-se din când în când în penumbra de sub
tapiserie pentru a nu fi zărită.
Urmărindu-i privirea, am remarcat silueta înaltă și roșcovană a lui Jamie
MacTavish intrând chiar în acel moment în sală.
— Ah! Eroul galant! Îți place de el, nu-i așa? am întrebat-o pe fata de lângă
mine.
Ea a dat energic din cap, însă obrajii ei aprinși spuneau altceva.
— Atunci să vedem ce putem face! am rostit, simțindu-mă volubilă și
mărinimoasă.
M-am ridicat și i-am făcut veselă cu mâna, să-i atrag atenția. Observândumă,
tânărul și-a făcut loc prin mulțime, zâmbindu-mi. Nu știam ce se
petrecuse între ei în curte, însă când a salutat-o pe fată, mi s-a părut destul
de prietenos, dar cam formal. Plecăciunea spre mine a fost ceva mai
relaxată; după intimitatea forțată a relațiilor noastre de până acum, i-ar fi
fost imposibil să mă trateze ca pe o străină.
Câteva acorduri din celălalt capăt al încăperii au anunțat începutul
iminent al banchetului și ne-am ocupat repede locurile, Jamie așezându-se
între Laoghaire și mine.
Gwyllyn era un bărbat cu o figură ștearsă, oase subțiri și păr rar și moale,
însă îndată ce începea să cânte, nu îl mai vedeai. Trupul lui servea doar ca
punct focal în care să îți odihnești privirile în timp ce urechile ți se desfătau.
A început cu o melodie simplă, ceva în galică cu o rimă armonioasă a
versurilor, acompaniată cu o foarte ușoară atingere a coardelor harpei,
astfel încât fiecare strună ciupită părea, prin vibrațiile ei, să poarte ecoul
cuvintelor de la un vers la următorul. Vocea sa era înșelător de simplă. La
început nu te impresiona – era plăcută, însă fără prea multă forță. Dar pe
urmă descopereai că melodia îți mergea direct la suflet, că fiecare silabă era
limpede precum cristalul, chiar dacă nu o înțelegeai, vibrându-ți adânc în
minte.
128