untitled

— Dumneata ești într-o poziție mai bună să faci un târg decât sunt eu în
acest moment, a spus el. Ce propui?
— Lasă-mă să vorbesc cu oamenii dumitale, am spus eu. Și dacă vor să
vină cu mine de bunăvoie, atunci lasă-i. Dacă nu, plecăm cum am venit – și îți
înapoiem și banii, desigur.
Un colț al gurii s-a ridicat într-un zâmbet strâmb. M-a măsurat atent din
priviri, de parcă ar fi vrut să cântărească puterea mea de convingere și
talentele mele de orator. Apoi s-a îndreptat de spate, cu mâinile pe genunchi.
A încuviințat o dată din cap.
— Mă învoiesc.
•
În cele din urmă, am părăsit valea peșterii cu punga de bani a lui Dougal
și cinci bărbați, în afară de mine și de Murtagh: Rupert, John Whitlow, Willie
MacMurtry și doi frați gemeni, Rufus și Geordie Coulter. Decizia lui Rupert a
fost cea care i-a înduplecat pe ceilalți; încă mai vedeam în fața ochilor – cu
un sentiment de satisfacție sumbră – expresia de pe chipul lui Dougal când
locotenentul său rotofei, cu barba neagră și stufoasă, m-a măsurat din priviri
meditativ, apoi și-a bătut pumnalele de la curea și a zis:
— Bine, domniță, de ce nu?
Închisoarea Wentworth era la o depărtare de cincizeci și cinci de
kilometri. O jumătate de oră cu o mașină rapidă pe o șosea bună. Două zile
de mărșăluit prin noroiul pe jumătate înghețat călare. Nu foarte mult.
Cuvintele lui Dougal îmi răsunau în urechi și m-au ținut în șa multă vreme
după care ar fi trebuit să cad de oboseală.
Trupul meu era împins la limită să rămână în șa pe parcursul lungilor și
obositorilor kilometri, însă mintea îmi era liberă să își facă griji. Ca să îmi
abat gândurile de la Jamie, mi-am petrecut timpul amintindu-mi discuția pe
care o purtasem în cavernă cu Dougal. Și ultimul lucru pe care mi-l spusese.
Stând la intrarea micii peșteri, așteptându-i pe Rupert și tovarășii lui să își
scoată caii din ascunzătoare de undeva din vale, Dougal se întorsese deodată
spre mine.
— Am un mesaj pentru dumneata, spusese el. De la vrăjitoare.
— De la Geilie?
Dacă aș spune că am fost surprinsă, ar fi prea puțin. Nu îi puteam distinge
chipul în întuneric, însă i-am văzut capul plecându-se, confirmând.
— Am văzut-o o dată, a spus el blând, când am fost să iau copilul.
În alte împrejurări poate aș fi simțit compasiune pentru el, luându-și adio
de la amanta care era condamnată să ardă pe rug, ținând în brațe copilul pe
care îl făcuseră, un fiu pe care el niciodată nu îl va putea recunoaște. Dar
acum, vocea îmi era înghețată.
591