untitled

Un corb a trecut în zbor pe deasupra capului meu, urmat îndeaproape de
o pereche de codroși. Trupul solid și negru a zigzagat aerul, încercând să
evite micile bombardiere. Am zâmbit, urmărind micii părinți furioși certând
neîntrerupt corbul și m-am întrebat dacă corbii, lăsați de capul lor, zburau
cu adevărat în linie dreaptă. Acela, dacă își continua zborul drept, s-ar duce
direct în…
Și m-am oprit ca fulgerată.
Fusesem atât de absorbită de ciorovăiala mea cu Jamie încât până în acel
moment nu îmi trecuse prin minte că situația pe care o așteptasem în zadar
în ultimele aproape două luni mi se oferise în sfârșit. Eram singură. Și știam
unde mă aflu.
Privind peste pârâiaș, ochii mi-au fost orbiți de strălucirea soarelui
printre frasinii roșii de pe malul îndepărtat. Așadar, acolo era estul. Inima a
început să îmi bată mai repede. Estul era într-acolo, Lag Cruime era în
spatele meu. Lag Cruime se afla la șapte kilometri nord de Fortul William.
Iar Fortul William nu era la o depărtare mai mare de cinci kilometri la vest
de dealul de la Craigh na Dun.
Așadar, pentru prima dată de la întâlnirea mea cu Murtagh, știam cu
aproximație unde mă aflam – la mai puțin de unsprezece kilometri de
afurisitul acela de deal și de blestematul lui cerc de pietre. Unsprezece
kilometri – poate – de casă. De Frank.
Am dat să mă înapoiez în pădure, dar m-am răzgândit. Nu îndrăzneam să
apuc drumul. Atât de aproape de Fortul William și de cele câteva sate care îl
înconjurau, riscam prea mult să mă întâlnesc cu cineva. Și nu puteam să duc
calul de-a lungul cursului povârnit al pârâiașului. De fapt, mă îndoiam că
putea fi parcurs cu piciorul; pereții stâncoși erau abrupți în unele locuri,
aruncându-se direct în apele învolburate ale pârâului, fără a oferi suport
piciorului, cu excepția pietrelor împrăștiate care se iveau din apele repezi.
Însă era de departe cea mai dreaptă cale în direcția pe care o doream. Și
nu îndrăzneam să apuc pe un drum prea întortocheat; mă puteam ușor
rătăci în plantele sălbatice ori puteam fi ajunsă din urmă de Jamie și de
Dougal, la întoarcere.
Stomacul meu s-a contractat deodată, gândindu-mă la Jamie. Doamne,
cum puteam să fac una ca asta? Să îl las fără o explicație sau o scuză? Să
dispar fără urmă, după tot ce făcuse pentru mine?
Cu acel gând am hotărât în cele din urmă să las calul. Cel puțin, va crede
că nu am plecat de lângă el de bunăvoie; ar putea crede că am fost ucisă de
fiarele sălbatice – am atins pumnalul din buzunar – sau poate răpită de
bandiți fugari. Și dacă nu va da de mine, într-un final mă va da uitării și se va
recăsători. Poate cu fata aceea drăguță, Laoghaire, de la castel.
314