untitled

a auzit decât respirația noastră până la sfârșit. Simțindu-l că obosește, l-am
prins strâns și l-am tras spre mine, ondulându-mi coapsele pentru a-l primi
mai adânc, făcându-l să atingă apogeul plăcerii.
— Acum, i-am șoptit, dă-ți drumul. Acum!
Și-a apăsat fruntea peste a mea cu putere și s-a abandonat în brațele
mele, oftând tremurat.
Victorienii îl numeau „mica moarte” și pe bună dreptate. Zăcea atât de
cuminte și de greu încât l-aș fi crezut mort, dacă nu i-aș fi simțit bubuitul
inimii în propriile mele coaste. Mi s-a părut că a trecut mult timp până când
l-am simțit mișcându-se și mormăind ceva în umărul meu.
— Ce ai spus?
Și-a întors capul astfel încât gura să îi ajungă chiar sub urechea mea. I-am
simțit respirația caldă pe pielea gâtului.
— Am spus, a șoptit el moale, că nu mă doare deloc mâna acum.
Mâna cea bună mi-a mângâiat delicat obrajii, ștergând transpirația.
— Ți-era teamă pentru mine? a întrebat el.
— Da, am răspuns. Am crezut că e prea curând.
A râs încet în întuneric.
— Și a fost; eram cât pe ce să dau ortul popii. Da, și mie îmi era teamă. Dar
m-am trezit că mă durea mâna și nu puteam adormi. Mă tot suceam în pat și
îmi lipseai. Cu cât mă gândeam mai mult la tine, cu atât te doream mai mult
și deja eram la jumătatea coridorului înainte să apuc să îmi fac griji despre
ce o să fac odată ce ajung aici. Și când m-am gândit…
S-a oprit, mângâindu-mi obrazul.
— Păi, n-oi fi eu foarte bun, englezoaico, dar nu sunt un laș, la urma
urmelor.
Am întors capul, răspunzându-i la sărut. Stomacul i-a chiorăit zgomotos.
— Nu râde, a mormăit el. E vina ta că sunt lihnit de foame. E o minune că
mai pot face ceva, hrănit doar cu supă și bere.
— Prea bine, am spus, încă râzând. Ai câștigat. Mâine-dimineață poți
mânca un ou la micul dejun.
— Ha, a spus el cu o voce plină de satisfacție. Știam eu că o să mă hrănești
dacă știu cum să pun problema.
Am adormit unul în brațele celuilalt, obraz lângă obraz.
715