untitled

— Dougal mi-a zis că a suferit un atac… o apoplexie, am răspuns
surprinsă.
Am bănuit că Jamie, lăsat la rândul său cu propriile sale gânduri, le văzuse
rătăcind spre tatăl său, urmare a conversației de mai devreme, deși nu îmi
puteam imagina ce îl condusese spre acest episod anume.
— Așa este. Dar… el…
S-a oprit, căutându-și cuvintele, apoi a ridicat din umeri, renunțând la
precauții. A tras adânc aer în piept și l-a expirat.
— Ar trebui să știi despre asta. Are legătură cu… multe lucruri.
Drumul era acum destul de larg încât să putem călări unul lângă altul,
dacă eram atenți la pietrele ascuțite; scuza față de Dougal în legătură cu
calul meu nu fusese aleasă la întâmplare.
— S-a întâmplat la fort, a spus Jamie, strecurându-se cu grijă pe o
porțiune de drum accidentată, acolo unde am fost ieri. Acolo unde Randall și
oamenii lui m-au dus când m-au luat de la Lallybroch. Unde m-au biciuit. La
două zile după prima biciuire, Randall m-a chemat în biroul lui – doi soldați
au venit după mine, m-au luat din celulă și m-au dus sus în biroul lui –,
același în care te-am găsit pe tine; așa am știut unde să mă duc. Chiar afară,
ne-am întâlnit cu tatăl meu în curte. Aflase unde mă aduseseră și venise să
vadă dacă mă poate scoate în vreun fel sau cel puțin să vadă cu ochii lui dacă
sunt bine.
Jamie a lovit ușor calul în coaste, grăbindu-l cu un ușor plescăit al limbii.
Încă nu era nicio urmă de lumină a zilei, iar cea a nopții se schimbase.
Zorii erau la o depărtare nu mai mare de un ceas.
— Până când nu l-am văzut nu realizasem cât de singur mă simțisem
acolo – sau cât de speriat. Soldații nu ne-au lăsat singuri, dar măcar mi-au
permis să îl salut.
A înghițit greu și a continuat.
— I-am spus că îmi pare rău – de Jenny, adică, și de întreaga tevatură. Mia
spus să tac și m-a strâns cu putere la pieptul lui. M-a întrebat dacă sunt
grav rănit – știa despre biciuire – și i-am răspuns că o să-mi revin. Soldații
ne-au zis că trebuie să mergem și el mi-a strâns mâinile și mi-a spus să nu
uit să mă rog. M-a asigurat că va fi lângă mine indiferent ce se va întâmpla și
că trebuie să îmi țin fruntea sus și să încerc să nu îmi fac griji. M-a sărutat pe
obraz și soldații m-au luat. Atunci l-am văzut pentru ultima dată.
Glasul îi era puternic, deși tremura puțin. Eu simțeam un nod în gât și l-aș
fi atins dacă aș fi putut, dar drumul s-a îngustat printr-o vâlcea strâmtă și am
fost nevoită să rămân în urma lui pentru o clipă. Până când am ajuns din nou
lângă el, își recăpătase stăpânirea de sine.
352