untitled

A stat pe o piatră în timp ce eu îi coseam rana, cu maxilarele atât de
încleștate încât mușchii fălcilor îi tremurau. Aerul nopții devenise tot mai
rece, însă broboane de transpirație îi împodobeau fruntea înaltă. La un
moment dat m-a rugat politicos să mă opresc pentru o clipă, s-a întors cu
spatele și a vomat civilizat în spatele unui bolovan, apoi s-a întors spre mine,
așezându-și din nou brațul peste genunchi.
Spre norocul lui, un cârciumar alesese să își plătească arenda pe ultimele
trei luni cu un butoiaș cu whisky care s-a dovedit de mare ajutor. L-am
folosit pentru a dezinfecta unele răni deschise, apoi i-am lăsat pe pacienții
mei să se automedicheze după pofta inimii. Am acceptat și eu o cană, la
sfârșitul consultațiilor. Am dat-o pe gât cu mare plăcere și m-am lăsat
ostenită pe pătură. Luna apunea și eu tremuram, pe jumătate din pricina
frigului, pe jumătate din cauza întâmplărilor serii. Era o senzație minunată
să îl am pe Jamie întins alături, strângându-mă cu putere la trupul lui cald și
solid.
— Crezi că se vor întoarce? am întrebat, însă el a scuturat din cap.
— Nu, erau Malcolm Grant și cei doi băieți ai lui – pe cel mai mare l-am
lovit eu în picior. Acum cred că sunt deja acasă în paturile lor, a răspuns el.
Mi-a mângâiat părul și a continuat pe un ton mai moale.
— Ai muncit ceva în seara asta, fetițo. Sunt mândru de tine.
M-am întors și mi-am înfășurat brațele în jurul gâtului său.
— Nu la fel de mândră cum sunt eu. Ai fost minunat, Jamie. Niciodată nu
am mai văzut o asemenea vitejie.
A pufnit modest, dar mi-am dat seama că era încântat.
— A fost doar un raid, englezoaico. Fac asta de când aveam paisprezece
ani. E doar de distracție, vezi tu? E altceva când te lupți cu cineva care chiar
vrea să te omoare.
— Distracție, am spus, cu glasul ușor stins. Da, într-adevăr.
Brațul i s-a strâns în jurul meu și una din mâini, cu care mă mângâia, a
alunecat mai jos, începând să îmi tragă fusta în sus. Evident, emoția luptei se
transforma într-un alt soi de excitare.
— Jamie! Nu aici! am spus zbătându-mă să scap și îndreptându-mi fusta.
— Ești obosită, englezoaico? a întrebat el îngrijorat. Nu-ți face griji, nu-mi
ia mult.
Acum ambele mâini coborâseră, mototolindu-mi stofa groasă în față.
— Nu! am răspuns, conștientă deodată de toți ceilalți douăzeci de bărbați
care stăteau întinși la câțiva metri depărtare. Nu sunt obosită, doar că…
Am tras cu putere aer în piept când mâna lui și-a făcut drum printre
picioarele mele.
— Doamne, a spus el încetișor. E alunecoasă ca o iarbă de apă.
294