untitled

— Să nu mă mai vezi vreodată! De ce? Credeai că nu voi reuși să te scot de
acolo?
A zâmbit într-o parte.
— Păi, nu, nu mă așteptam. M-am gândit că dacă eu spun să pleci, tu te-ai
putea încăpățâna și ai refuza să pleci.
— Eu să mă încăpățânez! am exclamat indignată. Uite cine vorbește!
S-a lăsat tăcerea, devenind nițel apăsătoare. Erau întrebări pe care voiam
să i le pun, necesare din punct de vedere medical, dar destul de delicate din
punct de vedere personal. În cele din urmă, m-am hotărât să îl întreb:
— Cum te simți?
Ochii îi erau închiși, vineți și adânciți în orbite în lumina lumânării, însă
liniile spatelui larg erau încordate sub bandaje. Gura mare, rănită, s-a
strâmbat într-o combinație de zâmbet și grimasă.
— Nu știu, englezoaico. Niciodată nu m-am mai simțit ca acum. Se pare că
vreau să fac mai multe lucruri deodată, însă mintea mi se împotrivește și
trupul m-a trădat. Vreau să scap de aici cât mai repede și să fug cât mai iute
și cât mai departe. Vreau să lovesc pe cineva. Doamne, vreau să pocnesc pe
cineva. Vreau să ard închisoarea Wentworth din temelii. Vreau să dorm.
— Piatra nu arde, am răspuns pragmatic. Poate încerci să dormi, în
schimb.
Mâna lui bună a bâjbâit după a mea și a găsit-o, iar buzele i s-au relaxat
puțin, deși au rămas închise.
— Vreau să te strâng în brațe cu toată puterea și să nu-ți mai dau drumul
niciodată. Vreau să mă culc cu tine și să mă pierd în tine până uit că exist. Și
vreau să îmi așez capul în poala ta și să plâng ca un copil.
Buzele i s-au ridicat într-un colț și un ochi albastru s-a deschis puțin.
— Din păcate, a spus el, nu pot să o fac decât pe ultima fără să leșin sau să
vomit din nou.
— Păi, atunci, probabil va trebui să te mulțumești doar cu atât și să pui
restul pe lista cu lucruri de făcut, am spus, râzând.
Ne-a luat un oarecare efort și Jamie a fost la un pas să vomite din nou, dar,
în cele din urmă, eram așezată pe patul lui, cu spatele rezemat de perete,
capul lui odihnindu-se pe coapsa mea.
— Ce ți-a tăiat Sir Marcus de pe piept? am întrebat. Un semn cu fierul
roșu? am spus în șoaptă când nu l-am auzit răspunzând.
Capul roșcovan s-a înclinat ușor încuviințând.
— Un sigiliu, cu inițialele lui. E destul că o să port semnele lăsate de el
toată viața, a spus el râzând scurt, fără să mai fie nevoie să mă semneze, ca
un blestemat de tablou.
648