untitled

— Păi, am cel puțin o cameră lângă fortăreață, cu un acoperiș care să o
ferească de ploaie.
•
M-am dus la culcare obosită, dar împăcată și curioasă. Jamie avea să își
revină. Când mă îndoisem de viața lui, nu privisem mai departe de
următorul ceas, următoarea masă, următoarea doză de medicamente. Dar
acum, trebuia să privesc mai departe.
Abația era un sanctuar, însă unul temporar. Nu puteam rămâne aici la
infinit, indiferent cât de ospitalieri erau călugării. Scoția și Anglia erau de
departe mult prea primejdioase, dacă lordul Lovat nu ne putea ajuta – o
eventualitate cu foarte slabe șanse, în aceste împrejurări. Viitorul nostru
trebuia să se deschidă de această parte a Canalului. Știind acum despre răul
de mare al lui Jamie, înțelegeam refuzul său de a emigra în America – trei
luni de greață ar fi fost o perspectivă teribilă pentru oricine. Și atunci, ce ne
mai rămânea?
Franța putea fi țara în care să rămânem. Amândoi vorbeam fluent
franceza. În timp ce Jamie se descurca și în spaniolă, germană sau italiană,
eu nu eram la fel de binecuvântată din punct de vedere lingvistic. De
asemenea, familia Fraser avea multe cunoștințe aici; poate am găsi un loc la
o moșie în proprietatea unei rude sau a unui prieten, să trăim fericiți la țară.
Ideea avea câteva avantaje considerabile.
Însă rămânea, ca întotdeauna, chestiunea timpului. Era la începutul
anului 1744 – an care începuse de abia două săptămâni. Și în 1745, prințul
Charlie va pleca pe mare din Franța spre Scoția, tânărul pretendent care
revendica tronul tatălui său. Împreună cu el va veni dezastrul; războiul și
măcelul, masacrarea clanurilor scoțiene și odată cu asta, distrugerea a tot ce
Jamie și eu iubeam.
Iar între acum și atunci mai era un an. Un an în care se puteau întâmpla
multe. În care se putea face ceva pentru a preveni dezastrul. Cum și prin ce
mijloace? Nu aveam idee, dar nici îndoieli nu aveam în privința
consecințelor în cazul în care nu făceam nimic.
Puteau fi evenimentele schimbate? Poate. Degetele mi s-au strecurat spre
mâna stângă, mângâind distrate verigheta de aur de pe inelar. M-am gândit
la ce îi spusesem lui Jonathan Randall, fierbând de furie și groază în carcera
subterană din închisoarea Wentworth.
— Te blestem, îi spusesem, să știi ceasul când vei muri.
Și îi zisesem când avea să moară. Îi spusesem data trecută pe diagrama
genealogică, scrisă cu cerneală neagră în caligrafia fină a lui Frank – 16
aprilie 1745. Jonathan Randall avea să moară în Bătălia de la Culloden, prins
713