untitled

— Nu știai? Se mai numește și Izvorul mincinoșilor. Apa miroase a fumul
iadului. Oricine bea din izvor și nu spune adevărul este pedepsit. Îi face
pipota scrum.
— Înțeleg, am răspuns printre dinți. Păi, pipota mea e destul de întreagă.
Deci mă poți crede când spun că nu sunt spion, englez sau francez. Să mă
crezi și când îți spun că nu mă mărit cu nimeni, Dougal MacKenzie!
Dar nu mă mai asculta. Se făcuse deja nevăzut prin frunzișul care
ascundea izvorul. Doar o ramură de stejar mai tremura pe unde trecuse.
Clocotind, l-am urmat.
•
Pe drumul de întoarcere la han, am încercat să îmi impun punctul de
vedere. În cele din urmă, Dougal m-a sfătuit să nu îmi mai răcesc gura de
pomană și restul călătoriei l-am petrecut în tăcere.
Ajungând la han, am aruncat frâiele și am urcat cu pași apăsați să mă
refugiez în camera mea.
Ideea nu era doar imorală, ci și inimaginabilă. Am bătut camera înainte și
înapoi, simțindu-mă tot mai mult ca un șoarece prins în cursă. De ce nu
avusesem curajul să fug mai devreme de lângă scoțieni, oricare ar fi fost
riscul?
M-am așezat pe pat și am încercat să gândesc cu calm. Privită strict din
punctul de vedere al lui Dougal, ideea era fără îndoială bună. Dacă refuza să
mă predea lui Randall fără a oferi vreun motiv, căpitanul putea încerca
foarte ușor să mă ia cu forța. Și fie că mă credea sau nu, Dougal nu dorea, din
motive lesne de înțeles, să se încaiere cu dragonii englezi ca să-mi scape mie
pielea. Iar din punctul meu de vedere, privită la rece, ideea prezenta unele
avantaje. Dacă mă căsătoream cu un scoțian, probabil scăpăm de suspiciuni
și supraveghere. Ar fi mult mai ușor să părăsesc castelul, când se va ivi
momentul. Și dacă era Jamie… el mă plăcea, asta era evident. Și cunoștea
ținuturile ca pe propriul său buzunar. Poate m-ar duce până la Craigh na
Dun, sau cel puțin în direcția aceea. Da, o posibilă căsătorie ar fi calea cea
mai bună pentru a-mi îndeplini țelul.
Acesta era un raționament cu sânge rece. Dar sângele meu numai rece nu
era. Fierbeam de furie și agitație și nu puteam sta locului, mă perpeleam și
îmi chinuiam mintea, căutând o cale de ieșire. Orice cale de ieșire. După o
oră petrecută astfel, obrajii îmi ardeau și capul îmi pulsa de durere. M-am
ridicat și am deschis larg obloanele, scoțându-mi capul afară în răcoarea de
care aveam atâta nevoie.
Deodată s-a auzit o bătaie energică în spatele meu, la ușă. Dougal a intrat
în vreme că mă trăgeam înapoi de la fereastră. Ducea în mâini ca pe o tipsie
217