untitled

— Deci eu am de ales între a fi condamnată ca fiind vrăjitoare sau a fi
găsită nevinovată însă înecată, nu-i așa? am replicat enervată. Nu,
mulțumesc!
Am strâns brațele la piept și mai puternic, încercând să îmi domolesc
tremuratul care părea să devină o parte integrantă din trupul meu.
Judecătorul scund s-a umflat ca un broscoi înfuriat.
— Nu vei vorbi în fața Curții fără a fi întrebată, femeie! Îndrăznești să
refuzi o examinare conform legii?
— Dacă îndrăznesc să refuz să fiu înecată? Bineînțeles!
Prea târziu am văzut-o pe Geilie scuturându-și cu frenezie capul, astfel
încât părul i se învolbura în jurul chipului.
Judecătorul s-a întors spre MacRae.
— Dezbrac-o și bate-o, a zis el sec.
Nevenindu-mi a crede, am auzit ca prin ceață un oftat colectiv, de groază
uluită, am crezut eu – de bucurie anticipativă, în realitate. Și pe urmă am
înțeles pentru prima dată în viața mea ce înseamnă cu adevărat ura. Nu a
lor. A mea.
Nu s-au deranjat să mă ducă înapoi în piața din centrul satului. În ceea ce
mă privea, nu-mi rămăsese mai nimic de pierdut și nu le-am făcut sarcina
ușoară. Mâini brutale m-au împins în față, trăgând de colțurile bluzei și ale
corsajului.
— Ia labele de pe mine, bădăran nenorocit! am strigat și l-am lovit pe
unul din bărbații care încercau să pună mâna pe mine acolo unde îl durea cel
mai tare.
S-a ghemuit la pământ cu un geamăt, iar trupul lui zvârcolindu-se a fost
iute înghițit de erupția de strigăte înfierbântate, de scuipăturile și privirile
încărcate de ură ale mulțimii. Mai multe brațe m-au prins și m-au îmbrâncit
împiedicat înainte, pe jumătate ridicându-mă peste trupurile prăbușite în
învălmășeală, împingându-mă prin spații prea strâmte pentru mine.
Cineva m-a lovit în stomac și mi-am pierdut răsuflarea. Corsajul îmi era
deja făcut ferfeniță, așadar restul a fost tras în jos fără dificultate. Niciodată
nu suferisem de pudoare excesivă, dar stând acolo pe jumătate despuiată
înaintea batjocurii acelei mulțimi care îmi dorea moartea, cu urme soioase
de palme transpirate pe sânii goi, am simțit cum mă umplu de ură și de
umilință. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina așa ceva.
John MacRae mi-a legat mâinile în față, trecându-mi un laț de funie
împletită în jurul încheieturilor, lăsând un capăt lung de câțiva metri. A avut
bunul-simț să pară rușinat în timp ce făcea asta, însă nu m-a privit și era
evident că nu mă puteam aștepta din partea lui la niciun ajutor, nici la
îndurare; era și el la mila gloatei ca și mine.
462