untitled

otofei pentru a conferi solemnitate momentului și s-a pregătit să pronunțe
sentința.
— Când am ajuns eu, nătăflețul deja își recunoscuse vina, a spus o voce
lângă urechea mea.
Geilie a aruncat o privire curioasă peste umărul meu.
— Nu am putut să îl scap cu totul. L-am ajutat cât am putut, totuși; doar
un ceas la stâlp și o ureche bătută în cui.
— Bătută în cui! Bătută în ce?
— Păi, de stâlp, de ce altceva?
Mi-a aruncat o privire nedumerită, apoi s-a întors spre fereastră pentru a
urmări execuția sentinței indulgente obținute prin intervenția ei milostivă.
Lumea era atât de îngrămădită în jurul stâlpului, încât micul tâlhar abia se
vedea, însă oamenii s-au dat nițel în spate, lăsându-i spațiu de manevră
vătafului pentru a bate în cui urechea băiatului. Copilul, palid și plăpând în
fălcile stâlpului, stătea cu ochii strâns închiși, tremurând de frică. A scos un
țipăt subțire și ascuțit când cuiul i-a intrat în ureche, audibil chiar și prin
fereastra închisă, și m-am înfiorat ușor.
Ne-am întors la treburile noastre, la fel ca și cei mai mulți dintre
spectatorii din piață, însă nu m-am putut împiedica să nu mă ridic din când
în când pentru a arunca o privire afară. Câțiva trecători s-au oprit să facă
glume răutăcioase despre victimă și să arunce în el cu bulgări de noroi. Din
când în când, mai vedeai câte un sătean ceva mai sobru care, oprindu-se
câteva momente din treburile zilnice, se ocupa de îndreptarea morală a
delincventului cu ajutorul câtorva vorbe bine alese de mustrare și
avertisment.
Mai era încă un ceas până la apusul târziu de primăvară și beam ceai în
salonul de la parter, când o bubuitură în ușă a anunțat sosirea unui musafir.
Ziua era atât de întunecată din cauza ploii, încât abia puteai zări unde era
soarele pe cer. Cu toate acestea, casa familiei Duncan se mândrea cu un ceas,
un mecanism magnific, cu panouri din lemn de nuc, penduluri din alamă și
un heruvim cântând, iar acest instrument indica ora șase și jumătate.
Slujnica a deschis ușa salonului și a anunțat fără ceremonie:
— Aici.
Jamie MacTavish s-a aplecat din obișnuință când a trecut de cadrul ușii,
cu părul roșcat întunecat acum de la ploaie, de culoarea bronzului antic.
Purta un veston vechi și ponosit ca să se apere de ploaie, sub braț având o
pelerină grea din catifea verde pentru călărit.
A înclinat capul spre mine când m-am ridicat și i l-am prezentat lui Geilie.
— Doamnă Duncan, doamnă Beauchamp.
A fluturat o mână spre fereastră.
150