untitled

— Când m-ai lăsat acolo la Wentworth, Claire, a spus el încet, cu fruntea
încă plecată, ți-am ascultat pașii îndepărtându-se pe lespezile de afară și miam
spus: „Mă voi gândi la ea acum. Mi-o voi aminti; senzația pe care mi-o
dau atingerea pielii ei și mirosul părului ei și gustul buzelor ei pe buzele
mele. Mă voi gândi la ea până când ușile se vor deschide din nou. Și mă voi
gândi la ea mâine, când mă voi duce la spânzurătoare, să îmi dea curaj în
ultimele clipe. În intervalul de timp de când se deschid ușile și momentul în
care voi pleca din acest loc să mor” – mâinile mari s-au strâns o clipă, apoi s-
au relaxat – „nu mă voi gândi la nimic”, a terminat el cu voce stinsă.
În carcera mică de la subsol, închisese ochii și așteptase. Durerea nu era
puternică, atât timp cât nu făcea nicio mișcare, însă știa că în curând avea să
fie mai rău. Se temea de durere, însă nu era străin de ea.
O cunoștea și știa bine și cum reacționa la durere, astfel încât se
resemnase să o îndure, sperând doar că nu va fi atât de puternică încât să îi
depășească prea curând puterea de a o îndura. Perspectiva violării fizice, de
asemenea, era acum doar o chestiune de repulsie vagă. Disperarea este în
felul ei un anestezic.
Camera nu avea nicio fereastră după care să își dea seama cât era ceasul.
Când fusese adus acolo era spre sfârșitul după-amiezii, însă nu se putea baza
pe capacitatea lui de a aprecia timpul acum. Câte ceasuri mai erau până în
zori? Șase, opt, zece? Până la sfârșitul sfârșitului. S-a gândit cu un umor amar
că Randall cel puțin îi făcuse favoarea de a-l face să își dorească moartea.
Când ușa s-a deschis, a ridicat privirea, așteptându-se… la ce? Era doar un
bărbat, cu înfățișare suplă, chipeș și ușor dezordonat, cămașa de pânză
ruptă și părul ciufulit, sprijinindu-se de ușa de lemn, privindu-l.
După o clipă, Randall traversase camera fără să rostească un cuvânt și
rămăsese în picioare lângă el. Își așezase pentru o clipă o mână pe gâtul lui
Jamie, apoi se aplecase și eliberase mâna prinsă, smulgând cuiul cu o forță
care îl adusese pe Jamie în pragul leșinului. Un pahar cu brandy a fost așezat
dinaintea lui și o mână fermă i-a ridicat capul, ajutându-l să dea pe gât
licoarea.
— Pe urmă mi-a ridicat fața, între mâinile sale, și mi-a lins picăturile de
brandy de pe buze. Voiam să mă trag îndărăt, dar îmi dădusem cuvântul, așa
încât am rămas nemișcat.
Randall îi ținuse o clipă capul lui Jamie, privindu-l întrebător în ochi, apoi
îi dăduse drumul și se așezase pe masă lângă el.
— A rămas acolo destul de multă vreme, fără să scoată o vorbă, doar
legănându-și un picior înainte și înapoi. Nu aveam idee ce dorea și nici nu
eram dispus să ghicesc. Eram obosit și mă simțeam rău din cauza durerii de
la mână. Așadar după o vreme mi-am pus capul pe brațe, întorcându-mi fața.
676