untitled

Perechea de pistoale ale lui Jamie zăceau la pământ împreună cu sabia, la
doar câțiva metri depărtare.
Vedeam flăcările dansând pe tăișul incrustat cu aur. În vreme ce
pistoalele lui nu erau decât obișnuitele „vechituri” cu mânere de fildeș
purtate de majoritatea bărbaților, atât paloșul, cât și sabia pentru două
mâini erau speciale. Mi le arătase cu mândrie în timpul unui popas,
întorcând tandru tăișurile strălucitoare în mâini.
Sabia cu două tăișuri era înfășurată în pătura lui; îi vădeam mânerul în
formă de T, cu apucătoarea asprită pentru bătălie prin frecare grijulie cu
piatra. Încercasem să o ridic, însă a fost cât pe ce să o scap din mâini.
Cântărea aproape opt kilograme, îmi spusese Jamie.
Dacă sabia arăta letală și sumbră, paloșul era frumos. Cântărea două
treimi din greutatea sabiei mai mari, era o armă strălucitoare, ucigătoare, cu
un motiv arăbesc șerpuind de-a lungul tăișului din oțel albastru spre
mânerul spiralat împletit, emailat în nuanțe de roșu și albastru. Îl văzusem
pe Jamie jucându-se cu ea, exersând, întâi cu brațul drept cu unul dintre
soldați, apoi cu stângul, cu Dougal. Era o plăcere să îl urmărești în acele
momente, suplu și sigur cu o grație cu atât mai impresionantă având în
vedere masivitatea trupului său. Dar am simțit gura uscându-mi-se la gândul
că îi voi vedea această îndemânare folosită acum cu toată seriozitatea.
S-a plecat spre mine, depunând un sărut tandru sub curba obrazului meu
și profitând de ocazie pentru a mă întoarce ușor, astfel încât să ajung cu fața
spre una din grămezile de bolovani.
— Curând, cred, a murmurat el, sărutându-mă fără a se opri. Vezi mica
deschizătură dintre pietre?
O văzusem. Un gol înalt de mai puțin de un metru se căsca între două
mari blocuri de piatră care se prăvăliseră împreună.
Mi-a prins obrajii între palme și m-a mângâiat drăgăstos cu vârful
nasului.
— Când o să-ți spun eu, te ascunzi acolo și nu te miști. Ai cu tine
jungherul?
Insistase ca eu să păstrez pumnalul pe care mi-l aruncase în seara aceea
la han, în ciuda protestelor mele că nu am nici îndemânarea, nici dorința de
a-l folosi. Și când venea vorba despre insistență, Dougal avusese dreptate:
Jamie era încăpățânat. În consecință, pumnalul se afla acum într-unul din
buzunarele adânci ale rochiei mele. După o zi în care greutatea lui mă
incomodase pe coapsă, ajunsesem aproape să nu o mai simt. Jamie și-a
plimbat jucăuș o palmă de-a lungul piciorului meu, asigurându-se că
pumnalul era acolo.
289