untitled

la această distanță, ar trebui să pot vedea strălucirea orașului pe cer. Dacă
era acolo.
M-am scuturat neliniștită, strângându-mi mâinile peste piept în răcoarea
nopții. Chiar admițând pentru o clipă ideea complet absurdă că mă aflam
într-o altă epocă, Inverness dăinuise în acea zonă vreme de aproximativ șase
sute de ani. Era acolo. Însă, după toate aparențele, nu avea nicio lumină.
Având în vedere împrejurările, această beznă sugera neîndoios că nu exista
iluminat electric. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie. Dar dovada a ce, mai
exact? O siluetă a ieșit din întuneric atât de aproape în fața mea, încât mai că
ne-am ciocnit. Înăbușindu-mi un țipăt, m-am întors ca să o iau la fugă, însă o
mână mare m-a prins de braț, împiedicându-mă să scap.
— Nu te speria, domniță. Îs eu.
— De asta mă și temeam, am răspuns iritată, deși de fapt eram ușurată că
era Jamie.
Nu mă temeam la fel de mult de el ca de ceilalți bărbați, deși arăta la fel de
amenințător. Cu toate acestea, era tânăr, poate chiar mai tânăr decât mine.
Și era dificil pentru mine să mă sperii de cineva pe care îl tratasem atât de
curând.
— Sper că nu ți-ai forțat umărul, am spus cu glasul dojenitor al unei
asistente-șefe.
Dacă reușeam să adopt un ton suficient de autoritar, poate reușeam să îl
conving să mă lase să plec.
— Mica busculadă de acolo nu i-a prins foarte bine, a recunoscut el,
masându-și umărul cu brațul liber.
În acea clipă, a pășit într-un petic luminat de lună și am văzut o pată mare
de sânge pe cămașă. Sângerare arterială, mi-a venit în minte, întrebându-mă
imediat cum de mai stătea în picioare?
— Ești rănit! am exclamat. Ți s-a redeschis rana de umăr sau e una
proaspătă? Așază-te și lasă-mă să văd!
L-am împins spre o movilă de bolovani, revizuind rapid în gând
procedurile tratamentului de urgență pe teren. Fără provizii la îndemână, în
afară de hainele de pe mine. Am coborât brațul pentru a rupe noi fâșii din ce
mai rămăsese din furoul meu, intenționând să le folosesc pentru a opri
hemoragia, când Jamie a început să râdă.
— Nu te obosi, domniță. Ăsta nu-i sângele meu. Nu tot, oricum, a adăugat
el, dezlipindu-și precaut pânza de pe piele.
Am înghițit, simțindu-mă ușor amețită.
— Ah, am răspuns slab.
— Dougal și ceilalți așteaptă la marginea drumului. Să mergem.
67