untitled

Din cealaltă parte a clădirii s-a auzit o detunătură puternică, ca o explozie
de tun. Jamie mi-a dat un ghiont și am luat-o din loc, fugind cât de repede
puteam. Am sărit spre scară, m-am prins de ea și am urcat; am simțit lemnul
smucindu-se și vibrând când greutatea lui Jamie a lovit scara sub mine.
Întorcându-mă în capul scării, vedeam întregul fort. Fumul negru zvâcnea
dintr-o clădire micuță din apropierea zidului îndepărtat și soldații alergau
într-acolo din toate direcțiile.
Jamie a sărit lângă mine.
— Pe aici.
A alergat ghemuit de-a lungul platformei, cu mine pe urmele lui. Ne-am
oprit lângă stâlpul în care era arborat pavilionul înfipt în zid. Drapelul
flutura greoi deasupra noastră, sfoara bătând într-un ritm constant în
metalul stâlpului. Jamie era aplecat peste zid, căutând cu privirea ceva.
Am aruncat o privire în urmă în tabără. Soldații se adunau lângă clădirea
micuță, alergând și strigând. Într-o parte, am observat o platformă din lemn,
așezată la o înălțime de aproape doi metri, cu trepte care duceau la ea. O
construcție greoaie din lemn răsărea în mijlocul ei, din două grinzi de lemn
încrucișate, cu inele din sfoară atârnând de brațele crucii.
Deodată, Jamie a scos un fluierat; privind peste zid, l-am văzut pe Rupert,
călare și conducând calul lui Jamie. Rupert a ridicat capul urmărind
fluieratul și a dus animalele lângă zid, sub noi.
Jamie tăia funia cu care era legat pavilionul. Faldurile grele roșii și
albastre s-au lăsat în jos și au alunecat la pământ cu o bufnitură foșnită la
picioarele mele. Învârtind rapid un capăt al funiei în jurul unuia dintre
stâlpi, Jamie a aruncat celălalt capăt peste zid.
— Haide! a spus. Prinde-te bine cu amândouă mâinile, proptește-ți
picioarele în zid! Hai!
Mi-am dat drumul, cu picioarele sprijinite de zid, strângând funia; corzile
subțiri alunecau și îmi ardeau palmele. Am căzut lângă cai și am sărit să
încalec. Jamie a țâșnit în șa în spatele meu o clipă mai târziu, și am zburat în
galop. La câțiva kilometri de garnizoană am încetinit, când a devenit limpede
că următorii noștri ne pierduseră urma. După un schimb scurt de replici,
Dougal a decis că cel mai bine ar fi dacă ne-am îndrepta spre hotarul cu
pământurile clanului Mackintosh, fiind cel mai sigur teritoriu.
— Putem ajunge la Doonesbury până la căderea serii, unde probabil vom
fi în siguranță. Mâine se va afla despre noi, dar noi vom fi traversat hotarul
până ajung veștile acolo.
Trecusem de jumătatea după-amiezii și am pornit la drum cu toată forța,
calul nostru și povara lui dublă rămânând nițel în urma celorlalți. Calul meu,
327