untitled

A continuat, netezind ici și colo, ascunzând o buclă sau aranjând o cută. În
cele din urmă, eram gătită pe gustul ei.
— Ah, acum, e foarte bine. Nu mai avem mult și trebuie să te duc la
Înălțimea Sa.
— Înălțimea Sa? am întrebat.
Nu îmi păsa cum sună titlul. Oricine ar fi fost Înălțimea Sa, mă așteptam
să îmi pună întrebări dificile.
— Păi, MacKenzie! Cine altul?
Într-adevăr, cine altul? Castelul Leoch, îmi aminteam vag, era în inima
pământurilor clanului MacKenzie. Evident, căpetenia clanului era încă
MacKenzie. Am început să înțeleg de ce mica noastră ceată de călăreți
călătorise întreaga noapte pentru a ajunge la castel, un loc în care oricine
urmărit de soldații Coroanei era în siguranță. Niciun ofițer englez cu capul
pe umeri nu și-ar conduce oamenii atât de adânc în ținuturile clanului. A
face acest lucru ar însemna să riște să își piardă viața într-o ambuscadă la
primul pâlc de copaci. Și doar o armată de proporții rezonabile ar înainta
atât de departe până la porțile castelului. Încercam să îmi amintesc dacă
vreodată armata engleză ajunsese atât de departe, când am realizat că
soarta ulterioară a castelului era mult mai puțin relevantă decât viitorul
meu apropiat.
Nu aveam nicio poftă pentru turtele și pentru porridge-ul pe care doamna
FitzGibbons mi le adusese pentru micul dejun, dar am fărâmițat o bucată și
m-am prefăcut că mănânc, pentru a câștiga ceva timp să chibzuiesc. Până
când s-a întors doamna FitzGibbons să mă conducă la MacKenzie,
încropisem un plan în linii mari.
Moșierul m-a primit într-o încăpere aflată la capătul unui șir de trepte din
piatră. Era o cameră de turn, rotundă, încărcată cu picturi și tapiserii agățate
de pereții rotunjiți. În timp ce restul castelului părea destul de confortabil,
deși cumva auster, această încăpere era decorată luxos, încărcată cu mobilă,
gemând de ornamente, și cald luminată de focul din șemineu și de pâlpâirea
lumânărilor, în contrast cu burnița de afară. În timp ce pereții exteriori ai
castelului aveau doar ferestre înguste, tăiate în zid, potrivite pentru a rezista
unui atac, acest zid interior fusese mai recent dotat cu ferestre lungi cu
ramă, care lăsau să pătrundă lumina zilei.
Când am intrat, atenția mi-a fost atrasă imediat de o colivie enormă din
metal, măiestrit construită să se potrivească curburii zidului, din podea până
în tavan, plină cu zeci de păsări micuțe: cinteze, presuri, pițigoi și alte câteva
feluri de păsări cântătoare. Apropiindu-mă, câmpul vizual mi-a fost inundat
de trupuri netede și rotofeie cu ochi ca mărgelele, așezate precum pietrele
prețioase pe un fundal de catifea verde, zburând printre frunzele de stejar,
86