untitled

A întins mâna și a rupt un smoc de ace dintr-un pin de lângă drum,
desfășurându-le ca un evantai între degetul mare și celelalte. Mirosul de
rășină a devenit dintr-odată mai ascuțit.
— Dar nu mi s-a permis să mă retrag în liniște să îmi ling rănile. Când a
terminat Angus cu mine, Dougal m-a luat de ceafă și a mărșăluit cu mine
până în capătul îndepărtat al sălii. Pe urmă, am fost pus să vin înapoi în
genunchi pe lespezile de piatră. A trebuit să îngenunchez în fața jilțului lui
Colum și să îi cer iertare doamnei FitzGibbons, apoi să îmi cer iertare în fața
tuturor celor prezenți pentru neobrăzarea mea și, la final, să îi mulțumesc
lui Angus că m-a bătut cu cureaua. La asta era cât pe ce să mă înec, dar a fost
foarte cuminte, mi-a întins o mână și m-a ajutat să mă ridic. Apoi am fost
trântit pe un scăunel lângă Colum și obligat să stau așa până când s-a sfârșit
Judecata.
Și-a aplecat protector umerii în față.
— Acela a fost cel mai negru ceas al vieții mele. Obrajii îmi ardeau de
rușine, fundul îmi ardea de usturime, genunchii îmi erau jupuiți și nu mă
puteam uita nicăieri decât la propriile mele picioare, dar cel mai rău era că
făceam pe mine. Am crezut că o să mor; mai degrabă mi-ar fi plesnit vezica
decât să fac pipi în fața tuturor, după ce mă făcusem de rușine, dar am fost
aproape. Am transpirat ca un porc.
Mi-am suprimat un hohot de râs.
— Nu puteai să îi spui lui Colum ce se întâmplă? am întrebat.
— Colum știa foarte bine ce se întâmplă; și toată lumea de acolo știa ce se
întâmplă, după cum mă zvârcoleam pe scaun. Oamenii puneau rămășaguri
dacă o să reușesc să mă abțin sau o să fac pe mine.
A ridicat din umeri.
— Colum m-ar fi lăsat, dacă i-aș fi cerut voie. Dar, m-am încăpățânat.
A zâmbit larg, nițel rușinat, arătându-și dinții albi pe chipul întunecat.
— Am zis că mai bine mor decât să-i cer voie și era cât pe ce. Când în cele
din urmă Colum mi-a spus că pot pleca, am ieșit ca vântul din sală, dar abia
am apucat să ajung la cea mai apropiată ușă. M-am aruncat în spatele zidului
și am izbucnit în șuvoaie; am crezut că n-o să mă mai opresc niciodată. Așa, a
spus el răsfirându-și palmele dezaprobator, lăsând acele de pin să cadă,
acum știi cel mai rușinos lucru care mi s-a întâmplat.
Nu m-am putut abține; am râs până când am fost nevoită să mă așez pe
marginea drumului. Jamie a așteptat răbdător un minut, apoi s-a lăsat în
genunchi.
— De ce râzi? a întrebat. Nu a fost deloc distractiv.
Dar pe buzele lui înflorise un zâmbet.
Am dat din cap, încă râzând.
349