untitled

Și-a scufundat un braț sub apă, lin, fără să stropească, și a așezat palma pe
albia acoperită cu nisip, chiar în afara liniei de umbră făcute de malul de
piatră. Degetele lungi s-au îndoit delicat spre palmă, distorsionate de apă,
astfel încât păreau să se unduiască ușor înainte și înapoi la unison, precum
frunzele unei plante acvatice, deși vedeam, din încordarea antebrațului, că
nu își mișca deloc mâna. Coloana brațului se îndoia abrupt la suprafață,
părând ieșită din articulație, așa cum era când îl cunoscusem, cu o lună și
câteva zile în urmă – Dumnezeule, trecuse doar o lună?
Ne cunoșteam de o lună și eram căsătoriți de o zi. Legați prin jurăminte și
prin sânge. Și prin prietenie. Când avea să vină timpul să plec, speram că nu
îl voi răni foarte tare. M-am trezit bucurându-mă că, pentru moment, nu era
nevoie să mă gândesc la momentul despărțirii; eram departe de Craigh na
Dun și pentru moment nu exista nicio șansă de a scăpa de Dougal.
— Uite-l.
Vocea lui Jamie abia se auzea, o șoaptă ca o răsuflare; mă avertizase că
păstrăvul are urechile sensibile.
Din unghiul din care priveam, păstrăvul era abia o tresărire a nisipului
tărcat de umbre. Adânc în umbra stâncii nu se vedea sclipirea solzilor care
să îl dea de gol. Petele înaintau pe pete, mișcându-se prin vânturarea
aripioarelor transparente, vizibil doar atunci când se unduia. Plevuștile care
se adunaseră să ciugulească curioase firele de păr de pe mâna lui Jamie s-au
făcut nevăzute în strălucirea apei. Un deget s-a îndoit ușor, atât de încet
încât era greu să vezi mișcarea. Știam că se mișcă doar pentru că își schimba
poziția față de celelalte degete. Un alt deget ușor îndoit. După un alt foarte
lung moment, s-a îndoit altul.
Abia îndrăzneam să respir și inima îmi bătea pe piatra rece într-un ritm
mai rapid decât respirația peștelui. Încet de tot, degetele s-au îndreptat,
răsfirându-se, unul câte unul și valul hipnotic de lent a început din nou, un
deget, un deget și un alt deget, o mișcare ca o undă lină, precum adierea unei
aripioare de pește.
Atras parcă de chemarea molatică, botul păstrăvului s-a împins înainte,
cu gura și branhiile deschise, inspirând și respirând ritmat, dunga roz
apărând, dispărând, apărând, dispărând, în vreme ce operculul bătea ca o
inimă.
Gura flămândă se deschidea și mușca apa. Aproape întregul corp ieșise
acum de sub piatră, atârnând lipsit de greutate în apă, încă ascuns în umbră.
Puteam vedea un ochi, mișcându-se înainte și înapoi cu o privire oarbă,
lipsită de direcție.
Câțiva centimetri și aripioarele unduitoare care acopereau branhiile
aveau să ajungă chiar deasupra degetelor amăgitoare care îl îmbiau să se
259