untitled

— Nu era lupta ta, ci a mea. Dar tu câștigi oricum.
I-am întins o mână și el a strâns-o.
— Așa-i, dar nu asta am vrut să spun. M-aș fi luptat cu el ca de la bărbat la
bărbat și aș fi câștigat. Iar tu nu ai mai fi simțit niciun fel de părere de rău.
A tăcut, șovăind.
— Dacă vreodată…
— Nu mai există niciun „dacă”, am spus cu fermitate. M-am gândit la toate
„dacă”-urile ieri și încă sunt aici.
— Slavă Domnului, a spus el, și Dumnezeu să te ajute. Deși nu voi înțelege
niciodată de ce ai rămas, a adăugat el.
Mi-am trecut brațele în jurul mijlocului său și m-am ținut strâns de el în
vreme ce calul aluneca la vale pe ultima pantă abruptă.
— Pentru că nu pot trăi fără tine, Jamie Fraser, și asta e tot. Acum, unde
mergem?
Jamie s-a întors în șa, pentru a arunca o privire în urmă, la deal.
— Ieri când urcam dealul ăsta m-am rugat tot drumul, a spus el în șoaptă.
Nu ca să rămâi tu; nu credeam că e drept să-ți cer asta. M-am rugat să am
putere să te las să pleci.
A dat din cap, cu ochii încă în sus spre deal, cu o privire pierdută.
— Am spus „Doamne, dacă n-am avut până acum curaj în viață, dă- mi-l
acum. Dă-mi curaj să nu cad în genunchi și să o rog să rămână.”
Și-a desprins privirea de la colibă și a zâmbit ușor spre mine.
— A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, englezoaico.
S-a întors în șa și a mânat calul spre soare-răsare. Era o dimineață
neobișnuit de luminoasă, soarele palid abia răsărit poleind totul în jur,
trasând o linie subțire de foc la marginea hățurilor, pe curba gâtului calului
și pe pomeții și umerii lați ai lui Jamie.
A tras adânc aer în piept și a înclinat capul peste câmpie, spre trecătoarea
dintre cele două stânci din depărtare.
— Acum urmează cealaltă încercare.
A lovit blând calul, plescăind.
— Mergem acasă, englezoaico. La Lallybroch.
485