untitled

nu știu ei este că Jamie MacTavish este chiar omul căutat; cu condiția ca
aceia care mă știu după numele adevărat să nu mă vadă.
Părul încă îi stătea tot ridicat absurd. Am avut un impuls neașteptat de a-i
netezi țepii, dar m-am oprit.
— De ce îți tunzi părul? am întrebat deodată și apoi mi-am simțit sângele
năvălindu-mi în obraji. Îmi cer iertare, nu mă privește. Doar mă întrebam,
văzând că marea parte a celorlalți bărbați de aici îl poartă lung…
Și-a netezit cu palma șuvițele zburlite, cu un aer ușor rușinat.
— Obișnuiam să îl port și eu lung. Acum e scurt pentru că la mănăstire
călugării au fost nevoiți să îmi radă ceafa și abia a avut câteva luni să crească
la loc.
S-a aplecat de la mijloc, invitându-mă să îi inspectez grumazul.
— Vezi acolo, la spate?
Cu siguranță simțeam la pipăit și am și văzut, când am dat la o parte părul
des, umflătura unei cicatrici de cincisprezece centimetri proaspăt vindecate,
încă rozalie. Am apăsat ușor cu degetul de-a lungul ei. Vindecată curat, o
lucrătură măiastră a celui care o cususe; o rană ca aceasta trebuie să fi fost
larg deschisă și să fi sângerat considerabil.
— Ai dureri de cap? am întrebat, pe un ton profesional.
Jamie s-a îndreptat de spate, netezindu-și părul peste rană. A încuviințat
din cap.
— Câteodată, dar nu atât de rău cum m-a durut înainte. Am fost orb
aproape o lună după ce s-a întâmplat, iar capul mă durea îngrozitor tot
timpul. Durerea de cap a început să dispară când mi-a revenit vederea.
A clipit de câteva ori, parcă testându-și vederea.
— Din când în când se mai încețoșează, mi-a explicat el, dacă sunt foarte
obosit. Lucrurile încep să se amestece între ele.
— E de mirare că nu ai murit, am spus. Trebuie să fii chiar tare de cap.
— Asta da, chiar e tare osul, așa a spus soră-mea.
Am râs amândoi.
— Cum s-a întâmplat? am întrebat.
S-a încruntat, și o expresie confuză i s-a așternut pe chip.
— Păi, asta e întrebarea, a răspuns el rar. Nu îmi amintesc nimic. Eram în
apropiere de trecătoarea Carryarick cu câțiva băieți din Loch Laggan.
Ultimul lucru pe care-l știu e că urcam cu greu la deal printr-un mic desiș;
îmi amintesc că m-am înțepat la mână într-o tufă de laur și mă gândeam că
picăturile de sânge seamănă cu bobițele laurului. Și pe urmă m-am trezit în
Franța, în abația Saint Anne de Beaupré, cu capul zvâcnindu-mi ca o tobă și
cineva pe care nu îl vedeam îmi dădea să beau ceva răcoritor.
Și-a frecat cu palma pielea grumazului ca și cum ar fi durut încă.
116