untitled

— Bravo, flăcăule. Ia asta, a rostit el aruncând cârpa soioasă spre mine.
Leagă-i rana, repede. Vom pleca direct. Voi doi aduceți caii, a poruncit el
întorcându-se spre cel cu chip de nevăstuică și spre grasul pe nume Rupert.
Am învârtit cârpa în mână, dezgustată.
— Nu pot folosi asta, m-am plâns. E murdară.
Fără să îl fi văzut mișcându-se, m-am trezit cu bărbatul solid ținându-mă
de umeri, cu ochii întunecați la câțiva centimetri de ai mei.
— Fă-o, a spus el.
Eliberându-mă cu o smucitură, s-a îndreptat cu pași repezi spre ușă și a
dispărut în urma tovarășilor săi. Simțindu-mă destul de zdruncinată, m-am
întors la sarcina mea de a bandaja rana de glonț cât de bine puteam.
Pregătirea mea medicală nu îmi dădea voie nici măcar să iau în calcul
posibilitatea folosirii acelei eșarfe murdare. Am încercat să îmi îngrop starea
de confuzie și de panică în misiunea de a încerca să găsesc ceva mai potrivit
și, după o cercetare rapidă și inutilă prin maldărul de cârpe, m-am oprit în
cele din urmă la poala furoului meu din celofibră, din care am rupt câteva
fâșii. Deși nu erau nici pe departe sterile, erau categoric cele mai curate
bucăți de fașă la îndemână.
Pânza cămășii pacientului meu era veche și roasă, dar încă surprinzător
de rezistentă. Cu un oarecare efort, am rupt restul mânecii și l-am folosit
pentru a improviza o bandulieră. Am făcut un pas în spate pentru a examina
rezultatele bandajului improvizat, lovindu-mă de un bărbat solid care se
apropiase pe nesimțite pentru a privi.
A aruncat o privire aprobatoare spre munca mea.
— Bună treabă, domniță. Haide, suntem gata.
Dougal i-a vârât un ban în palmă femeii și m-a împins afară din casă,
urmat cu pași rari de Jamie, încă nițel palid la față. Ridicat de pe taburetul
scund, pacientul meu era chiar înalt; îl depășea cu câțiva centimetri pe
Dougal, el însuși un bărbat înalt.
Rupert cel cu barba neagră și Murtagh țineau șase cai afară, încercând săi
liniștească, în întuneric, și murmurând în galică cuvinte de îmbărbătare.
Era o noapte fără lună, însă strălucirea stelelor se prindea în bucățile de
metal ale hamurilor în sclipiri de argint viu. Am privit în sus și aproape am
rămas fără aer de uimire; cerul nopții era înțesat de o puzderie de stele, cum
nu mai văzusem niciodată. Privind în jur la pădurea care ne înconjura, am
înțeles. Fără vreun oraș în apropiere care să ascundă cu luminile lui cerul,
stelele erau aici stăpânele absolute ale nopții.
Și apoi m-am oprit ca fulgerată locului, simțindu-mă deodată cuprinsă de
un suflu înghețat care nu se datora aerului rece al nopții. Nicio lumină. „Ce
oraș?” întrebase femeia din casă. Obișnuită cum eram cu întreruperile de
62