untitled

Murtagh și-a ridicat brațele, dându-se bătut.
— Ah, da, atunci du-te. Nu știam că încerc să fac o scroafă care abia a fătat
să priceapă de vorbă bună. Mă trezesc că îmi înfige un colț în picior.
Jenny a izbucnit deodată în râs, făcând gropițe în obraji.
— Păi, cum să nu te trezești mușcat, derbedeu bătrân ce ești?
S-a aplecat și a ridicat șaua grea pe genunchi.
— Să ai grijă de buna mea soră și trimite-ne vorbă când îl găsiți pe Jamie.
Când s-a întors să pună șaua pe cal, Murtagh a adăugat:
— Că tot veni vorba, când o să ajungi acasă, o să găsești o slujnică nouă la
bucătărie.
Jenny s-a oprit să îl măsoare din priviri, apoi a pus încet șaua jos.
— Și cine ar fi noua slujnică? a întrebat ea.
— Văduva MacNab, i-a răspuns el fără a sta pe gânduri.
A rămas nemișcată o clipă, doar boneta și mantaua tremurând în vântul
care se stârnea.
— Cum? a întrebat ea în cele din urmă.
Murtagh s-a aplecat să culeagă șaua. A ridicat-o și a prins-o în curele
aparent fără niciun efort, într-o singură mișcare fluidă.
— Foc, a spus el, trăgând pentru ultima dată de cureaua de piele pentru a
se asigura că o așezase bine. Să ai grijă când treci pe lângă deal; cenușa ar
putea încă să fie caldă.
Și-a împreunat mâinile pentru a o ajuta să se ridice, însă ea a dat din cap
și a luat hățurile, făcându-mi semn să vin cu ea.
— Claire, vrei să faci câțiva pași cu mine până în vârful dealului?
Îndepărtându-ne de foc, aerul era rece și greu. Fustele îmi erau îmbibate
de apă și mi se agățau de pulpe în timp ce mergeam. Jenny mergea cu
fruntea plecată, înfruntând vântul, și îi vedeam profilul, cu buzele palide și
strânse din cauza frigului.
— MacNab l-a pârât pe Jamie Gărzii? am întrebat în cele din urmă.
Ea a înclinat capul încet.
— Da. Ian probabil a aflat; sau unul din ceilalți oameni, nu contează care.
Era aproape de sfârșitul lui noiembrie, trecuse de mult Ziua lui Guy
Fawkes, însă am văzut deodată în fața ochilor un foc uriaș, flăcările
ridicându-se de-a lungul pereților cu bârne din lemn și întinzându-se peste
stuful de pe acoperiș precum limbile Duhului Sfânt, în timp ce focul
dinăuntru mugea rugăciuni pentru sufletele celor damnați. Și înăuntru,
bărbatul, o efigie ghemuită în cenușa din vatră, gata să se prăbușească în
praful negru la următoarea suflare a vântului rece care mătura prin carcasa
care fusese cândva propria sa casă. Uneori este o linie subțire între justiție și
brutalitate.
574