untitled

— Așa-i, păi, am avut ceva noroc și ceva ghinion. Mă duc să îl văd pe
fratele meu. Dă-i de veste doamnei Fitz să le dea de mâncare bărbaților. Au
nevoie de niște mâncare și de un pat.
Le-a făcut semn lui Murtagh și lui Rupert să-l urmeze și împreună au
dispărut sub o boltă ascuțită.
Noi, cei rămași, am descălecat și am mai stat fierbând în suc propriu în
curtea udă pentru încă zece minute până când doamna Fitz, indiferent cine o
fi fost ea, s-a învrednicit să se arate. Câțiva copii curioși s-au adunat în jurul
nostru, încercând să ghicească de unde veneam și ce căutam eu acolo. Cei
mai îndrăzneți dintre ei tocmai începuseră să-și facă curaj să se apropie să
mă tragă de rochie când o femeie înaltă și solidă, îmbrăcată în lână și pânză
grosolană s-a repezit spre ei și i-a alungat.
— Willy, dragule! a țipat ea. Ce bine-mi pare să te văd! Și Neddie!
I-a dăruit bărbatului mărunțel și pleșuv o îmbrățișare de bunvenit care
aproape l-a sufocat.
— Vreți să mâncați ceva de dimineață, mă gândesc. La bucătărie sunt de
toate: mergeți și luați-vă singuri.
Întorcându-se spre mine și Jamie, a sărit înapoi ca mușcată de un șarpe.
M-a privit cu gura căscată, apoi s-a întors spre tânăr, așteptând o explicație
pentru o asemenea apariție.
— Claire, a rostit el înclinând scurt capul spre mine. Și doamna
FitzGibbons, a adăugat el, înclinând capul în cealaltă direcție. Murtagh a
găsit-o ieri în pădure și Dougal a spus că trebuie să o aducem cu noi, a
adăugat el, lămurind-o în felul acesta că nu el era de vină.
Doamna FitzGibbons a închis gura și m-a măsurat din cap până în
picioare cu o privire pătrunzătoare. În cele din urmă a părut să ajungă la
concluzia că păream destul de inofensivă, în ciuda înfățișării mele stranii și
scandaloase, căci a zâmbit spre mine – un zâmbet cald, în ciuda câtorva dinți
lipsă – și m-a luat de braț.
— Bine, atunci, Claire. Bine ai venit la noi. Hai cu mine și o să-ți găsim
ceva nițel mai… mmm.
S-a uitat la fusta mea scurtă și pantofii nepotriviți, dând dezaprobator din
cap.
Tocmai mă conducea înăuntru când mi-am amintit de pacientul meu.
— Ah, așteptați, vă rog! Am uitat de Jamie!
Doamna FitzGibbons m-a privit cu un aer surprins.
— Lasă-l pe Jamie, că își poartă singur de grijă! Știe de unde să își ia
mâncare și cineva o să-i găsească un pat.
75