untitled

Întorcându-mă singură în livadă, m-am întâlnit cu Magdalen, cu părul
despletit ieșindu-i de sub bonetă și ochii măriți de îngrijorare.
— Ah, aici erai, a spus ea cu un oftat de ușurare. Ne întorceam în castel
când te-am pierdut.
— Foarte amabil din partea dumitale să te întorci pentru mine, am spus,
ridicând coșul cu cireșe pe care îl lăsasem în iarbă. Dar știu drumul înapoi.
Ea a dat din cap.
— Ar trebui să ai grijă, draga mea, când umbli singură prin pădure, cu
căldărari și țăranii care vin la Adunare. Colum a dat poruncă…
S-a oprit deodată, ducându-și mâna la gură.
— A dat poruncă să fiu supravegheată? am sugerat, cu voce blândă.
Ea a încuviințat din cap, fără convingere, de teamă, desigur, să nu mă
ofenseze. Am ridicat din umeri și am încercat să zâmbesc, pentru a-i alunga
temerile.
— Păi, e normal, mă gândesc, am spus. La urma urmelor, nu știe cine sunt
și cum am ajuns aici. Are doar cuvântul meu în care să se încreadă.
Curiozitatea mi-a învins precauția:
— Cine crede Colum că sunt, am întrebat, însă fata doar a scuturat din
cap.
— Ești englezoaică, a fost tot ce a spus.
A doua zi nu m-am dus în livadă. Nu pentru că mi s-a poruncit să rămân în
castel, ci pentru că ocupanții castelului au fost afectați de o toxiinfecție
alimentară care mi-a solicitat serviciile de vindecător. După ce am făcut tot
ce am putut pentru bolnavi, am încercat să descopăr sursa acestei neplăceri.
Care s-a dovedit a fi o carcasă de vită stricată, din abator. A doua zi, eram în
adăpostul de sacrificat animale, muștruluindu-l pe starostele afumătorilor
pentru lipsa de grijă în privința conservării cărnii, când ușa s-a deschis
deodată în spatele meu, aruncând asupra mea un val de fum înecăcios.
M-am întors, cu ochii în lacrimi, pentru a vedea silueta amenințătoare al
lui Dougal MacKenzie prin fumul de lemn de stejar.
— Acum supraveghezi și măcelăritul, pe lângă doftoriceală, eh, doamnă? a
întrebat el batjocoritor. În curând o să ai întregul castel la degetul mic și
jupâneasa Fitz o să-și caute de lucru în altă parte.
— Nu-mi doresc să am de a face cu castelul vostru mizerabil, i-am
răspuns tăios, ștergându-mi ochii înlăcrimați, care au lăsat dâre negre de
fum pe batistă. Nu vreau decât să plec de aici, cât mai curând posibil.
El și-a înclinat capul curtenitor, încă rânjind.
— În cazul ăsta, aș putea să-ți îndeplinesc dorința, a răspuns el. Cel puțin
pentru o vreme.
Am lăsat batista jos și l-am fixat cu privirea.
143