untitled

că și-a pierdut cumpătul și a spart urciorul și eu am fost bătut de două ori: o
dată pentru că am necăjit-o și o dată pentru că l-am mințit.
— Dar nu e drept! am sărit, indignată.
— Tatăl meu nu era întotdeauna blând, dar era aproape întotdeauna
drept, a răspuns Jamie netulburat. El a spus că adevărul e adevăr și oamenii
trebuie să își asume responsabilitatea propriilor fapte. Ceea ce era drept. Mia
aruncat o privire furișă. Dar a spus că a fost frumos din partea mea să iau
vina asupra mea și, deși era nevoit să mă pedepsească, puteam alege dacă să
fiu bătut cu cureaua sau să mă culc fără să mănânc.
A râs trist, dând din cap.
— Tata mă cunoștea foarte bine. Am ales cureaua fără să mă gândesc de
două ori.
— Ești o poftă de mâncare pe două picioare, Jamie.
— Adevărat, a încuviințat el fără supărare, întotdeauna am fost
mâncăcios. Și tu, flămânzilă, a spus el calului. Stai nițel până ne oprim să ne
odihnim.
A învârtit căpăstrul, îndepărtând botul animalului de smocurile tentante
de iarbă de pe marginea drumului.
— Dar tata era un om drept, a continuat el, și avea grijă de noi, deși eu cu
siguranță nu apreciam asta la vremea respectivă. Dacă greșeam ceva, nu
zăbovea cu pedeapsa, eram muștruluit pe loc sau îndată ce afla. Întotdeauna
se asigura că știu de ce sunt pedepsit și, dacă voiam să pledez în apărarea
mea, aveam dreptul.
„Ah, deci din ăsta-mi ești”, mi-am spus. Șantajist emoțional. Mă îndoiam
că mă putea fermeca astfel încât să îmi schimb hotărârea de a-i scoate
măruntaiele cu prima ocazie, dar putea să încerce.
— Ai câștigat vreo pledoarie? am întrebat.
— Nu. În general era un caz destul de curat, cu acuzatul condamnat după
propria mărturisire. Dar uneori mi se mai reducea nițel pedeapsa. Și-a
scărpinat nasul. O dată i-am spus că eram de părere că a-ți bate copilul era
cea mai barbară metodă de a-ți impune punctul de vedere. El a zis că am la
fel de multă minte precum stâlpul de care mă rezemam, ba chiar mai puțină.
Mi-a spus că respectul pentru cei mai în vârstă era una din pietrele de
temelie ale comportamentului civilizat și, până când voi învăța asta, aș face
bine să mă uit la degetele de la picioare în timp ce unul din părinții mei
barbari îmi înroșește fundul.
De data aceasta am râs împreună cu el. Era liniște pe drum, acel soi de
tăcere absolută care se înstăpânește când te afli la kilometri depărtare de
alți oameni. Soiul de liniște pe care era atât de greu să îl întâlnești în timpul
meu mult mai aglomerat, când mașinile depășeau influența omului, așa încât
342