untitled

Conducătoarea s-a oprit deodată, și-a înălțat brațele și a pășit în centrul
cercului. Ridicându-și chipul spre perechea cea mai estică de megaliți, a
strigat cu o voce înaltă. Nu foarte tare, însă destul de clar încât să fie auzită
în cerc. Ceața nemișcată i-a prins cuvintele și le-a făcut să reverbereze, de
parcă ar fi venit din toate direcțiile, de parcă pietrele însele le-ar fi rostit.
Chemarea, orice ar fi însemnat ea, a fost rostită din nou de dansatoare.
Căci în acel moment au început să danseze. Fără a se atinge, dar cu brațele
întinse unele spre altele, se legănau și se unduiau, continuând să se miște în
cerc. Deodată, cercul s-a rupt în jumătate. Șapte dintre dansatoare se mișcau
circular, în sensul acelor de ceasornic. Celelalte se mișcau în sensul opus.
Cele două semicercuri treceau unul pe lângă celălalt tot mai repede, uneori
formând un cerc complet, alteori o linie dublă. Iar în centru, conducătoarea
stătea complet nemișcată, emițând la intervale regulate acel strigăt ascuțit
de jale, într-o limbă demult moartă.
Trebuie să fi fost ridicole și poate chiar erau. O adunare de femei
îmbrăcate în cearșafuri, multe dintre ele voinice și departe de a fi agile,
dansând în cerc în vârful unui deal. Însă părul mi s-a zbârlit la auzul
strigătului lor.
Ca la un semn, s-au oprit toate odată și s-au întors cu fața spre soarele
care răsărea, stând în două semicercuri, cu un spațiu liber între jumătățile
cercului astfel format. În clipa în care soarele a urcat deasupra orizontului,
lumina lui a inundat aerul dintre cele două pietre estice, tăind printre
jumătățile cercului și lovind uriașa piatră despicată din capătul opus al
cercului de pietre.
Femeile au rămas o clipă nemișcate în umbra celor două semicercuri, de
fiecare parte a razei de soare. Apoi doamna Graham a rostit ceva în acea
limbă stranie, de această dată cu o voce joasă. S-a întors pe călcâie și a
plecat, cu spatele drept, cu buclele argintii strălucind în soare, de-a lungul
potecii de lumină. Fără un cuvânt, dansatoarele au pășit în urma ei. Au
trecut una câte una prin despicătura menhirului principal și au dispărut în
tăcere.
Ne-am ghemuit în tufele de anini până când femeile, acum râzând și
pălăvrăgind normal, și-au recuperat hainele și au plecat în grup pe potecă
spre sat, îndreptându-se spre casa vicarială pentru a-și bea cafeaua.
— Dumnezeule! m-am întins, încercând să îmi dezmorțesc picioarele și
spatele. Ce spectacol, nu-i așa?
— Minunat! a exclamat entuziasmat Frank. Nu aș fi vrut să îl pierd pentru
nimic în lume.
42