untitled

695
Un ochi s-a închis cu totul, însă celălalt a rămas pe jumătate deschis,
fixându-mă cu o expresie curioasă.
— Nu poți sta în picioare?
A cumpănit cu grijă.
— Dacă viața mea ar depinde de asta, probabil mi-aș putea ridica din nou
capul. Dar ca să stau în picioare? Nu.
Oftând, m-am strecurat de sub brațul său și am îndreptat patul înainte de
a încerca să îl ridic în poziție verticală. A reușit să rămână în picioare doar
câteva secunde înainte ca ochii să i se învârtă în cap și să se prăbușească în
pat. Am bâjbâit frenetică după puls la gât și l-am găsit, rar, dar puternic,
chiar sub cicatricea cu trei colțuri de la baza gâtului. Era pur și simplu
epuizat. După o lună de închisoare și o săptămână de încordare fizică și
mentală intensă, înfometare, răni, greață și febră ridicată, chiar și cel mai
viguros trup ajunge la capătul propriilor sale resurse.
— Inimă de leu, am spus, și cap de bou. Păcat că nu ai și pielea de rinocer.
Am atins o rană redeschisă la umăr.
— Ce e un rinocer? a întrebat, deschizând un ochi.
— Am crezut că ești inconștient.
— Eram. Sunt. Mi se învârte capul ca un titirez.
Am tras o pătură peste el.
— Acum ai nevoie de mâncare și de odihnă.
— Acum am nevoie de haine.
Și închizând din nou ochiul, a adormit pe loc.
40. IERTAREA
Nu îmi aminteam să mă fi dus în camera mea, deși trebuie să o fi făcut,
pentru că m-am trezit în patul meu. Anselm stătea lângă fereastră, citind.
Am sărit drept în capul oaselor.
— Jamie? am întrebat cu voce răgușită.
— Doarme, a spus el punând deoparte cartea.
A aruncat o privire spre lumânarea gradată de pe masă.
— Ca și dumneata. Ai fost cu îngerii în ultimele treizeci și șase de ore, ma
belle.
A umplut o cană de lut și mi-a apropiat-o de buze. Cândva aș fi considerat
băutul vinului în pat înainte de spălatul dinților drept apogeul decadenței.
Însă într-o mănăstire, în compania unui franciscan în robă, gestul părea
cumva mult mai puțin extravagant. Și vinul mi-a mai tăiat din gustul amar