untitled

fund, prefăcându-se a mă consola. Însă în general, a fost suportabil și fără
tragere de inimă am început să accept că Jamie poate avusese dreptate, deși
eu încă voiam să îl strâng de gât.
Din moment ce îmi era imposibil să stau jos, mi-am făcut de lucru în
timpul dimineții cu mici treburi, cum ar fi să cos nasturi sau poalele rochiei,
operațiune care putea fi făcută lângă fereastră, susținând că aveam nevoie
de lumină. După prânz, pe care l-am luat tot în picioare, ne-am retras cu toții
în camerele noastre pentru siestă. Dougal hotărâse că ar fi mai bine să
așteptăm până la căderea nopții pentru a pleca spre Bargrennan,
următoarea oprire în călătoria noastră. Jamie a urcat în urma mea, însă i-am
trântit ușa în nas. Lasă-l să doarmă din nou pe jos.
Noaptea trecută fusese destul de plin de tact, legându-și la loc cureaua și
ieșind din cameră fără o vorbă imediat după ce terminase. Se întorsese un
ceas mai târziu, după ce eu stinsesem lumina și se culcase, însă avusese
suficient bun-simț să nu încerce să se bage în pat lângă mine. După ce
privise în beznă spre partea unde stăteam eu nemișcată, oftase adânc, se
înfășurase cu tartanul și se culcase pe podea lângă ușă.
Prea furioasă, tristă și afectată fizic pentru a dormi, zăcusem aproape
toată noaptea trează, alternând între dorința de a mă ridica și a-l lovi într-un
loc delicat și gândul la vorbele pe care mi le spusese mai devreme.
Dacă era să fiu obiectivă, deși dispoziția mea era departe de o judecată
obiectivă, puteam să admit că avea dreptate când îmi spusese că nu priveam
lucrurile cu seriozitatea cuvenită. Însă nu avea dreptate când îmi spusese că
asta se datora mediului meu mai puțin primejdios… oricare ar fi fost acela.
De fapt, dacă mă gândeam, adevărul era chiar pe dos.
Aceste timpuri erau încă ireale pentru mine, în multe privințe; ceva dintro
piesă de teatru sau o serbare cu costume de epocă. Comparate cu
priveliștea războiului în masă mecanizat pe care îl cunoșteam eu, micile
bătălii pe care le văzusem – câțiva oameni înarmați cu săbii și muschete –
păreau mai degrabă pitorești decât amenințătoare în ochii mei.
Aveam probleme cu dimensiunile lucrurilor. Un om ucis de o muschetă e
la fel de mort ca și unul ucis de un obuz. Doar că obuzul ucidea impersonal,
nimicind zeci de oameni, în timp ce cu muscheta trăgea un om care îi putea
vedea privirea celui pe care îl omora. Aceasta era crimă, după părerea mea,
nu război. De câți oameni era nevoie pentru a declanșa un război? Suficienți
poate, încât să nu trebuiască să se privească unii pe alții în față? Și cu toate
acestea, pentru Dougal, Jamie, Rupert și Ned, acesta era în mod evident
război – sau, cel puțin, o problemă foarte serioasă. Chiar și micul Murtagh cu
față de viezure avea un motiv să devină mai violent decât îi stătea în fire.
338