untitled

din nou, de-a bușilea, în jurul mobilei devastate. Și din nou el venea după
mine, un om întors de la hotarul morții de o furie îngrozitoare, înjurând și
plângând, împiedicându-se și lovind frenetic aerul cu mâinile.
Aruncați din soba protectoare, cărbunii s-au stins repede, lăsând camera
învăluită într-o beznă de smoală, populată de demoni. În ultima sclipire a
luminii, l-am văzut ghemuit lângă perete, cu o coamă de foc și un trup de
sânge, cu mădularul erect ieșindu-i din părul încâlcit al burții, ochii albaștri
ucigători pe un chip alb cadaveric. Un viking turbat. Precum diavolii nordici
care țâșnesc din vasele lor dragon în cețurile coastelor antice scoțiene,
pentru a ucide, a jefui și a incendia. Bărbați care ar ucide cu ultimul strop de
putere. Care și-ar folosi ultimele puteri pentru a viola și a-și împlânta
sămânța în pântecele femeilor subjugate. Micul tămâiar nu dădea nicio
lumină, însă mirosul pâclos de opiu îmi îneca plămânii. Deși cărbunii se
stinseseră, vedeam lumini în întuneric, lumini colorate care pluteau la
periferia câmpului vizual.
Mișcările au devenit greoaie; aveam senzația că merg prin apă adâncă
până la coapse, urmărită de un pește monstruos. Mi-am ridicat mult
genunchii, alergând cu încetinitorul, simțind apa stropindu-mi obrajii.
M-am scuturat de vis, dându-mi seama că în realitate obrajii și palmele
îmi erau ude. Nu de lacrimi, ci de sânge, și de transpirația creaturii de
coșmar cu care mă luptam în întuneric.
Transpirație. Era ceva în legătură cu transpirația, însă nu îmi aminteam
ce anume. O mână m-a prins de braț și m-am tras, o peliculă alunecoasă
rămânându-mi pe piele.
În jurul tufei de dud, maimuța fugărea nevăstuica.
Dar ceva nu era în regulă, căci pe mine mă fugărea nevăstuica, o
nevăstuică cu niște dinți albi și ascuțiți care mi s-au înfipt în carnea
antebrațului. Am lovit-o cu putere și dinții s-au descleștat, dar ghearele…
… în jurul tufei de dud…
Demonul mă ținea lipită de zid; simțeam atingerea pietrei în spatele
capului și piatră sub degetele chircite și un trup tare ca piatra apăsându-mă
cu putere, un genunchi osos între proprii mei genunchi, piatră și os, între…
picioare, altă tărie de piatră… ah. O moliciune împotriva durității vieții, o
pală de aer răcoros în miezul căldurii, alinare în inima durerii…
Am căzut înlănțuiți împreună la podea, rostogolindu-ne mereu și mereu,
învăluiți în faldurile tapiseriei căzute, răcoriți de palele de aer rece venind
dinspre fereastră.
Negurile nebuniei au început să se ridice.
Ne-am lovit de un obiect de mobilier și am rămas amândoi nemișcați.
Palmele lui Jamie erau lipite de sânii mei, degetele înfipte adânc în carne.
692