untitled

Și atât de diferit de replica mult mai mică, de culoarea mâlului, pe care
mi-o aminteam împodobind diorama de la al cincilea etaj din British
Museum. Dar silueta era inconfundabilă. Culorile ființelor vii încep să se
estompeze cu ultima răsuflare și pielea moale, elastică și mușchii supli încep
să putrezească în câteva săptămâni. Însă uneori oasele rămân, ecouri fidele
ale formei, pentru a lăsa o ultimă și slabă mărturie a gloriei de odinioară.
Nările ca niște valve s-au deschis deodată cu o respirație șuierată care m-
a uluit; o clipă de mișcare suspendată și creatura s-a scufundat din nou, o
învolburare teribilă de ape fiind singura dovadă a trecerii sale.
Când se ivise, mă ridicasem pe vârfuri. Și fără să îmi dau seama, trebuie să
mă fi apropiat pentru a o privi, căci m-am trezit stând în picioare pe una din
lespezile de piatră care răsăreau din apă, urmărind valurile ce se stingeau,
căzând înapoi în liniștea lacului.
Am rămas acolo pentru o clipă, cu privirea rătăcind peste apele fără
sfârșit.
— Adio, am spus în cele din urmă apei pustii.
M-am scuturat și m-am întors la mal.
În vârful pantei, un bărbat stătea în picioare. La început am tresărit
speriată, apoi l-am recunoscut drept unul din căruțașii convoiului nostru.
Numele lui era Peter, din câte îmi aminteam, iar găleata din mâna lui mi-a
arătat motivul prezenței sale acolo. Eram pe punctul să îl întreb dacă a văzut
monstrul, însă expresia lui când m-am apropiat era un răspuns mai mult
decât suficient. Chipul îi era mai alb decât petalele margaretelor de la
picioarele lui și picături de transpirație îi curgeau din barbă. Ochii îi erau
albi în jurul pupilelor la fel ca ai unui cal îngrozit, iar mâna îi tremura atât de
tare, încât găleata i se lovea de picior.
— Gata, i-am spus, ajungând în fața lui. A plecat.
În loc să se liniștească la auzul vorbelor mele, a părut și mai agitat. A
aruncat găleata la picioare și a căzut în genunchi, făcându-și cruce.
— Ai milă de mine, doamnă, a bâiguit el.
Spre marea mea uluire și rușine, bărbatul s-a aruncat apoi cu fața la
pământ și a apucat poala rochiei mele.
— Te faci de rușine, am răspuns cu asprime. Ridică-te!
L-am împuns ușor cu vârful piciorului, însă omul nu s-a mișcat,
tremurând, lungit la pământ ca o ciupercă turtită.
— Ridică-te, am repetat. Nu fi prost, e doar un…
Am făcut o pauză, încercând să gândesc. Probabil că nu l-ar ajuta dacă i-aș
spune numele în latină al monstrului.
— E doar un monstru mititel, am spus în cele din urmă, apucându-l de
mână și trăgându-l în picioare.
302