untitled

— Amândoi pufneau precum niște cai, aburi ieșind din trupurile lor în
aerul rece al dimineții. Nasul lui Grant era de două ori mai mare, iar Dougal
abia putea vedea cu un ochi și amândoi aveau dâre de sânge uscat pe piept.
La ivirea oamenilor lui Colum, soldații lui Grant săriseră cu toții pe
picioare, cu mâinile pe săbii, și întâlnirea s-ar fi lăsat probabil cu vărsare de
sânge dacă unul din băieții MacKenzie, cu privire mai ageră, nu ar fi observat
un detaliu destul de important: Ellen MacKenzie nu se zărea printre bărbații
clanului Grant.
— Așaaa, după ce l-au stropit cu apă pe Malcolm Grant și l-au adus în
simțiri, a reușit să povestească ceea ce Dougal nu îi dăduse răgazul să spună
– că Ellen își petrecuse cu el un sfert de ceas în grădina de trandafiri. Nu a
vrut să mărturisească ce își spuseseră, însă orice ar fi fost, el fusese atât de
ofensat, încât alesese să plece imediat, fără a se mai întoarce în Sala Mare. O
lăsase acolo, nu o mai văzuse de atunci și nici nu dorea vreodată să mai audă
rostindu-se numele lui Ellen MacKenzie în prezența lui. Și cu aceasta, s-a
urcat pe cal – încă ușor amețit – și dus a fost. Și de atunci prietenia s-a rupt
cu toți membrii clanului MacKenzie.
Ascultam, fascinată.
— Și unde era Ellen în tot acest timp?
Alec cel Bătrân a râs ca scârțâitul balamalelor ruginite de la ușa grajdului.
— Departe, departe peste dealuri. Dar ei nu au aflat decât mai târziu. Neam
întors și ne-am împrăștiat din nou spre casă. Când am ajuns, Ellen era tot
plecată și Colum stătea alb ca hârtia în mijlocul curții, sprijinindu-se de
Angus Mhor.
A urmat o confuzie și mai mare, căci, cu toți oaspeții, camerele castelului
erau pline, la fel ca toate podurile și coridoarele, bucătăriile și cămările.
Părea imposibil de spus care dintre toți musafirii din castel mai dispăruse,
dar Colum a dat poruncă să se adune toate slugile și a trecut cu grijă în
revistă listele de invitați, întrebând cine fusese văzut în seara de dinainte și
unde și când. În cele din urmă a găsit o slujnică de la bucătărie care își
amintea că văzuse un bărbat trecând prin coridorul din spate, chiar înainte
de a lua cina.
Ea îl remarcase doar pentru că era atât de chipeș; înalt și bine făcut,
spunea ea, cu un păr ca al unei selkii negre și ochii precum ai unei pisici. Îl
privise cum se îndepărta pe coridor, admirându-l, și îl văzuse cum se
întâlnise cu cineva la ușa de afară – o femeie înveșmântată în negru din cap
până în picioare, învăluită într-o mantie cu glugă.
— Ce e o selkie? am întrebat.
Ochiul lui Alec s-a îndreptat spre mine, ridurile la colțuri fiind vizibile.
405