untitled

Cuvintele răsunau în capela tăcută cu o irevocabilitate dramatică. Totul
rămăsese nemișcat, parcă suspendat în timp și spațiu. Apoi preotul a cerut
inelul.
S-a produs o mică agitație și am zărit cu coada ochiului chipul îngrozit al
lui Murtagh. Abia realizasem că cineva uitase să aducă un inel, când Jamie a
dat drumul mâinii mele cât să scoată un inel de pe propriul său deget.
Eu încă purtam verigheta de la Frank pe mâna stângă. Degetele palmei
drepte înghețate, palide și țepene în marea de lumină albastră, când cercul
larg de metal a alunecat pe inelar, era prea mare și ar fi căzut dacă Jamie nu
mi-ar fi strâns degetele și nu ar fi strâns pumnul meu în al său.
Preotul a continuat să murmure și Jamie s-a aplecat să mă sărute. Era clar
că intenționase doar o atingere ceremonială, scurtă, a buzelor, însă gura îi
era catifelată și caldă și instinctiv m-am întins spre el. Eram vag conștientă
de sunetele din jurul nostru, exclamații scoțiene de entuziasm și încurajare
din partea celor prezenți, însă nu simțeam nimic dincolo de îmbrățișarea
caldă a brațelor sale puternice. Sanctuarul meu.
Ne-am despărțit, amândoi nițel mai stăpâni pe noi, zâmbind timid. L-am
văzut pe Dougal trăgând pumnalul lui Jamie din teacă și m-am mirat. Cu
privirea încă ațintită spre mine, Jamie și-a ridicat brațul, cu palma desfăcută.
Am rămas fără aer când vârful pumnalului a alunecat adânc de-a curmezișul
încheieturii, lăsând în urmă o linie întunecată de sânge șiroind. Nu am avut
răgazul să mă trag în spate când propriul meu braț a fost apucat și am simțit
tăișul fierbinte al pumnalului. Pe nesimțite, Dougal a apăsat încheietura
mâinii mele de a lui Jamie și le-a legat pe amândouă cu o fâșie de pânză albă.
Trebuie să mă fi legănat nițel pe picioare, căci Jamie mi-a prins cotul cu
brațul stâng liber.
— Mai suportă puțin, m-a încurajat el în șoaptă. Nu mai avem mult.
Repetă după mine.
Au urmat câteva propoziții în galică. Cuvintele nu însemnau nimic pentru
mine, însă le-am repetat după Jamie, împiedicându-mă în vocalele
lunecoase. Pânza a fost dezlegată, rănile șterse și curățate și eram căsătoriți.
Pe drumul de întoarcere pe cărare plutea un aer de ușurare și entuziasm.
Am fi putut fi ca oricare alai de nuntă veselă, deși nu foarte numeros și
compus în întregime din bărbați, cu excepția miresei.
Ajunsesem aproape de sfârșitul coborâșului când lipsa mâncării, urmele
mahmurelii din ajun și împrejurările extraordinare ale zilei m-au copleșit.
Când mi-am revenit în simțire, zăceam pe covorul de frunze umede, cu capul
în poala soțului meu. A pus jos pânza udă cu care îmi tamponase obrajii.
— Chiar atât de rău a fost?
228