untitled

Am făcut un efort să îmi mențin vocea sigură și degajată.
— Nu trebuie să îmi povestești, dacă nu vrei. Dar s-ar putea să îți ia o
piatră de pe inimă…
Vocea mi s-a stins într-o tăcere jenată.
— Nu vreau.
Glasul îi devenise deodată amar și emfatic.
— Nu vreau să mă mai gândesc vreodată la asta, decât dacă îmi taie
cineva beregata. Nu, fetițo, nu vreau să îți povestesc, așa cum nici tu nu vrei
să auzi… dar cred că va trebui să dau afară din mine totul până nu mi se
oprește în gât.
Cuvintele îi țâșneau acum pe gură în rafale de amărăciune.
— A vrut să mă târăsc pe jos și să implor, și pentru numele lui Dumnezeu,
am făcut-o. Ți-am spus cândva, englezoaico, poți răpune pe oricine dacă ești
dispus să îl rănești cât mai crud. Ei bine, el era dispus. M-a făcut să mă târăsc
și m-a făcut să implor; și m-a obligat să fac lucruri mai urâte decât atât,
înainte să vreau să îmi doresc din tot sufletul să mor.
A rămas multă vreme tăcut, privind în flăcări, apoi a oftat adânc,
strâmbându-se de durere.
— Aș vrea să mă poți ușura, englezoaico, îmi doresc asta din toată inima,
pentru că sunt la capătul puterilor acum. Dar nu e ca un spin otrăvit, pe care
când l-ai prins, îl poți scoate și ai scăpat de el.
Mâna lui bună se odihnea pe genunchiul meu. Și-a flexat degetele și le-a
răsfirat, roșii în lumina flăcărilor.
— Nici măcar nu e ca o rană. Dacă m-ai putea vindeca puțin câte puțin,
cum ai făcut cu mâna, aș îndura bucuros durerea.
Și-a pus pumnul pe piciorul meu, privindu-l încruntat.
— Este… dificil de explicat. E… e ca și cum… e ca și cum fiecare om are un
loc în adâncul sufletului, poate, un loc pe care îl ține doar pentru el însuși. E
ca o mică fortăreață, unde trăiește cea mai personală parte a ta – poate e
sufletul, poate e doar acea calitate care te face să fii cine ești și nu altcineva.
Și-a atins ușor buza rănită cu limba, fără să își dea seama în timp ce era
absorbit de gânduri.
— Nu arăți acea parte nimănui, de obicei, decât dacă uneori iubești pe
cineva foarte mult.
Palma i s-a relaxat în jurul genunchiului meu. Ochii îi erau din nou închiși,
pleoapele coborâte împotriva luminii.
— Acum, e ca și cum… propria mea fortăreață a fost dinamitată – nu a
mai rămas din ea nimic, decât cenușa și un căprior fumegând din acoperiș și
partea aceea goală care a trăit cândva acolo e descoperită, scâncind și
650