untitled

— Gata! Șșș! Stai, mo dhu!
Calul său, mai puțin speriat, doar s-a tras și a scuturat din cap neliniștit.
— Ce s-a întâmplat?
Nu vedeam nimic, în ciuda peticelor de lumină a lunii care marmorau
drumul și câmpul. Înaintea noastră se ridica un crâng de pini, însă caii nu
păreau dornici să se apropie de el.
— Nu știu. Stai aici și nu face niciun zgomot. Încalecă și ține-l și pe al meu.
Dacă strig la tine, lasă hățurile și fugi cât mai repede.
Vocea lui Jamie era șoptită și calmă pentru a ne liniști, atât pe mine, cât și
pe cai. Cu un îndemn spre calul său și o palmă pe grumaz pentru a-l face să
se apropie de mine, a dispărut în tufișuri, cu jungherul în mână.
Mi-am ascuțit privirea și auzul pentru a-mi da seama ce anume tulbura
caii încă; pufneau și pocneau din copite, cu urechile și cozile tremurând de
agitație. Norii se risipiseră acum și zburaseră cu vântul nopții, lăsând doar
urme împrăștiate pe chipul strălucitor al semilunii. În ciuda luminii destul
de puternice, nu puteam zări nimic pe drum sau în tufișurile întunecate.
Părea o oră cam târzie și un drum destul de prost pentru tâlhari, oricât de
puțini ar fi fost ei pe drumurile Highlands; erau prea puțini călători pentru a
merita o ambuscadă.
Crângul era întunecat, dar nu nemișcat. Pinii mugeau blând unii spre alții,
milioane de ace tremurând în vânt. Copaci foarte bătrâni, pinii, și cu
înfățișare ireală în întunericul nopții. Gimnosperme, purtători de conuri,
risipitori de semințe înaripate, mai bătrâni și mai vajnici decât stejarii sau
plopii tremurători, cei cu frunzele moi și tulpini firave. Un sălaș potrivit
pentru fantomele și spiritele malefice ale lui Rupert.
„Numai tu, mi-am spus enervată, puteai să te convingi să îți fie teamă de o
pădure.” Totuși, unde era Jamie?
Palma care mi-a strâns coapsa m-a făcut să chițăi ca un liliac speriat; o
consecință naturală atunci când încerci să țipi cu inima în gât. Cu o furie
irațională împotriva spaimei mele lipsite de motiv, l-am lovit, împingându-l
cu piciorul în piept.
— Nu te furișa așa pe lângă mine!
— Șșș! a spus el. Vino cu mine.
Trăgându-mă fără prea multe menajamente din șa, m-a așezat pe picioare
și a apucat în grabă caii de dârlogi – animalele nechezau ușor, neliniștite – în
vreme ce mă conducea prin iarba înaltă.
— Ce este? am murmurat, împiedicându-mă orbește de rădăcini și pietre.
— Șșș. Nu vorbi. Uită-te în pământ și urmărește-mi picioarele. Pășește
unde pășesc eu și oprește-te când te ating.
345